Lásky jedné plavovlásky/Iubirile unei blonde, (Miloš Forman, 1965)
Andula (Hana Brejchová) lucrează la o fabrică de încălțăminte dintr-un mic oraș industrial și locuiește la un internat înghesuit de fete. Deși conducerea fabricii se hotărăște să aducă bărbați în oraș pentru divertismentul fetelor, compătimindu-le că nu au pe nimeni care să le alinte după o zi monotonă, Andula și cele două prietene nu sunt prea încântate de rezerviștii de 40 de ani însurați și molcomi în gândire și, după o lungă tatonare în fața unei sticle de vin la o petrecere special organizată de conducere, fetele îi lasă baltă pe rezerviști. Andula însă nu apucă să plece de tot, pescuită fiind de pianistul orchestrei de jazz într-o cămăruță din aceeași clădire în care e cazat el. Nu durează mult și Andula se lasă sedusă și, judecând după nesiguranța și agitația ei, e prima experiență sexuală din viața ei. Erotismul secvenței în care pianistul, care stă întins peste abdomenul ei, o complimentează că e angulară ca un Picasso, e destul de sublimat, respectând crisparea personajului. Dar cu toate că nu dezvăluie foarte mult după standardele de astăzi, reușește să transmită mai mult fior decât filme care tratează situații similare necenzurat. (Georgiana Madin)
W.R. – Misterije Organizma/W.R. – Misterele Organismului (Dušan Makavejev, 1971)
Dušan Makavejev este un enfant terrible. W.R. – Misterele Organismului este un film anarhic, nebun și subversiv, în egală măsură documentar, film-eseu, comedie de moravuri, film muzical, horror și politic. Un film în care teoriile „psihanalistului” Wilhelm Reich, unul dintre studenții lui Freud (și asta ți-ar spune multe despre ce credea Reich vizavi de sex), sunt o evoluție a dogmelor comuniste (sau sunt superioare față de ele). Prin urmare, filmul abundă în scene de sex, unele dintre ele probabil și erotice, așa că mi-a fost greu să mă reduc la o scenă. M-am gândit la diversele divagații către Tuli Kepferberg (numele lui adevărat) – o figură iconică a anarhismului și avangardei americane – care seamănă cu Eugene Hütz (și asta înseamnă că e automat sex pe două picioare) sau la scenele erotice din porțiunea narativă a filmului, inspirate de comediile cu sex germane și italiene din anii ’60. Într-un final, am decis să includ momentul în care o scenă cu Stalin (de fapt cu actorul Mihail Ghelovani, care l-a jucat pe Stalin în aproximativ zece mii de filme) este întretăiată cu sculptura unei părți sensibile a anatomiei masculine creată de Nancy Godfrey. Pe de o parte, pentru că simpla prezență a lui Stalin – aplaudat de copii și femei cu lacrimi în ochi – și discursul lui despre succesul comunismului trezește tot felul de sentimente murdare în mintea unora. Pe de altă parte, pentru că, dacă luăm în calcul că Makavejev era obsedat de teoria montajului de atracție al lui Eisenstein, paralela între Stalin și sculptura lui Godfrey poate fi interpretată ca o sugestie că Stalin era o… pulă belită, ceea ce trezește sentimente la fel de murdare în mintea altora. (Alexandru Vizitiu)
Mlad i zdrav kao ruza/Tânăr și zdravăn ca un trandafir (Jovan Jovanovic, 1971)
Tânăr și zdravăn ca un trandafir nu a rulat în cinematografe până în 2006, căci filmul a fost retras din distribuție după prima proiecție. Nu este nici anti-comunism, nici anti-capitalism, nici nu susține vreun alt regim, ci e mai degrabă un exercițiu de stil al unui regizor foarte tânăr, care – cel mai posibil – a avut mai multe de spus despre dezordine și despre băieți. Filmul are câteva momente de sex, dintre care două îl arată pe Stevan în disprețul lui față de femei, dar și o secvență mai lungă, spre sfârșitul filmului, în care, odată instaurat haosul în societate, corpurile bărbaților și femeilor par să se confunde tot mai mult anulând violența căreia îi urmează și cea pe care o urma. Scena e construită simetric, un băiat este inițiat în heroină, în brațele unei fete, se continuă cu haosul și corpurile goale din hotel, și se sfârșește cu Stevan și o blondă frumoasă, pe care nu o mai umilește. (Andra Petrescu)
Dzieje grzechu/Povestea păcatului (Walerian Borowczyk, 1975)
Despre operele regizorului Walerian Borowczyk, există întotdeauna dezbateri dacă sunt filme de artă cu sex sau sunt pornografie softcore cu scene de dileme morale. Din păcate, în Dzieje grzechu/Povestea păcatului, actrița din rolul principal e foarte frumoasă și deloc modulată în joc și, deci, nu face foarte multe să încline balanța înspre artă. Altfel, filmul e imperfect, dar vizionabil: o poveste neromanțioasă despre tinerețe și decădere plasată la începutul secolului XX care începe într-un confesional și ajunge într-un bordel înainte măcar ca drama să se sfârșească. Eroina (ca rol dramatic și foarte-foarte discutabil ca virtute) e Ewa, o fată de familie bună care se lasă sedusă de un bărbat căsătorit și își petrece o mare parte din film așteptându-l sau alergându-l. Iubirea lor se consumă într-o secvență livrescă acompaniată de muzică barocă despre care cred că i-ar fi mers la inima lui sensibilă lui François Truffaut, deci zic că scapă de acuzațiile de vulgaritate. Lukasz, proaspăt ieșit din spital, zburdă prin zăpadă cu Ewa și îi citează din Diderot despre cum nu poate exista dragoste dacă instinctele primare sunt inhibate; ajung în dormitor și, în timpul preludiului, bărbatul răsfoiește cărțile de pe noptieră căutând imagini erotice până când se oprește asupra unei sculpturi și îi dă de înțeles Ewei că ar vrea să copieze poziția. Intens cu siguranță, un pic nerealist (într-o adaptare după un roman care rămâne în multe feluri stilizată) și probabil un pic mai mult bolnăvicios ca moment în care Pygmalion o transformă pe Galateea din femeie înapoi în piatră. (Irina Trocan)
Cel mai iubit dintre pământeni (Șerban Marinescu, 1993)
În scena care ne interesează din celebra ecranizare apare un personaj numit Grecul, creat special pentru ecran având ca muză un pulover, doar pentru ca Mircea Albulescu să aibă ce juca în film. Ei, Grecul ăsta, un fost medic închis și el la salină (ale cărui talente includ faptul că știe Marseilleza în franceză) capătă porniri homoerotice față de colegul Petrini și își face poftele cu el noaptea târziu în spălătorie. Scena e foarte explicită și colcăie de genul de libidinoșenii mici, dar de impact, care te fac să simți nevoia unui duș după vizionare. Intră aici: proteza de ochi șpanchi a lui Albulescu (de parcă sprâncenele alea nu ar fi fost de ajuns pentru o astfel de scenă), tremolo-uri de buci umede și sărutări pe spate, agonia lui Petrini care își mușcă mâna până la sânge, picuratul apei din fundal parcă scos din vreun outro de la Animal Collective. Plus, bineînțeles, violul propriu-zis care nu era în carte, dar și-a făcut loc în varianta filmică, probabil ca o metaforă pentru cum comunismul ne-a subjugat țara în cel mai rușinos, degradant fel posibil. Sau poate există fiindcă delirul post-cenzură comunistă era în plin avânt și nu mai era nimeni să-i dea peste mână regizorului pentru un pic de violență sexuală ca shock value.
Oricum ar fi, scena violului din Cel mai iubit dintre pământeni e ca o mică pată de jeg pe care ai vrea mult să o dai la o parte cu unghia, doar că îți dai seama că de fapt nici restul geamului nu e prea curat, așa că o lași acolo. Mie uneia mi-a provocat o impresie de silă atât de puternică în contextul filmului (deși ca aport la evoluția personajului a fost nulă), încât nici măcar sânii Torei Vasilescu apăruți ulterior n-au reușit să o șteargă, deși per total ei au fost mult mai decenți decât filmul în ansamblu. (Clara Abdullah)
Taxidermia (György Pálfi, 2006)
Taxidermia este unul din cele mai dubioase filme ever și – mai presus de orice – un film frumos! E împărțit în trei episoade și urmărește destinul a trei bărbați, din trei generații diferite, care împart același material genetic. Primul episod este, de departe, cel mai încărcat erotic, cel puțin în sensul mai larg al noțiunii. Un erotic grotesc – pentru că prima parte este îndesată cu felurite deviații sexuale și e destul de scârboasă. Morosgoványi este un soldat care trebăluiește pe lângă casa superiorului său, în schimb fiind cazat într-o baracă neîncălzită pe timp de iarnă (cândva pe la al doilea război mondial). Singurul lucru care îi încălzește nopțile este o lumânare. Și imaginația lui, bineînțeles.
Filmul începe cu o scenă în care Morosgoványi se joacă cu flacăra lumânării, o aduce aproape de pielea lui, îi respiră căldura prin buza de iepure. Mișcările lui pline de tandrețe, surprinse în planuri-detaliu superb filmate, sunt mișcările unui îndrăgostit virgin la atingerea primei femei din viața lui – timid, precaut, chicotind chiar. Dorința sexuală a protagonistului nostru se manifestă în momentul în care, pe fondul chicotelor lui, o flacără uriașă umple cu lumină mica baracă. Apoi, vedem că flacăra țâșnește din penisul lui. A big, roaring flame! Nu am altcumva cum să o spun decât în engleză. Sau să v-o las s-o vedeți în clipul de mai jos (nesubtitrat). (Ela Duca)
Zeitgeist-ul e cel pe care îl știm, același în care prietenul lui Paris Hilton e citat în presa mondială despre cum Paris e sexi, nu sexuală, și în care auto-obiectificarea e pentru fete cel mai accesibil fel prin care să capete un statut. Jasna e o adolescentă crescută în suburbiile Belgradului care se îmbracă provocator, are discuții detaliate despre sex cu prietenele ei și face cam tot ce i se cere ca să-l satisfacă pe hai-să-i-zicem-prietenul ei. Filmul Majei Miloš e destul de prudent când reprezintă tinerii din ziua de azi astfel încât personajele să poată stârni empatia spectatorului (dacă spectatorul n-are prejudecăți) și în plus regizează scenele erotice nuanțat, încât să putem urmări raporturile de putere. În familia deja disfuncțională a protagonistei se petrece un eveniment neprevăzut și Jasna trebuie să facă un pas înainte spre maturitate mai repede decât e pregătită. La cum mergea relația ei cu băiatul, nu s-ar aștepta nimeni ca el să-i fie un mare sprijin moral, dar îl cheamă la ea când vrea să-și golească mintea și coboară pe scări să-l întâmpine; ce se întâmplă atunci (și acolo, în scara blocului) e primul act sexual inițiat pentru ea – nu pentru el, nu pentru camera telefonului mobil. (Irina Trocan)
O vară foarte instabilă (Anca Damian, 2013)
În O vară foarte instabilă Anca Damian nu arată nimic explicit, sau nu mai mult de câteva sărutări și sâni – ai Anei Ularu și ai Dianei Cavallioti. Și nici scenele astea nu cred că ar încuraja neapărat ca vizionarea filmului să fie urmată de momente erotice. Însă are ceva ce în filmele românești nu se discută prea des: oarecare libertate sexuală a personajelor feminine. Filmul este despre Maria (Ana Ularu) care încă mai are ceva nerezolvat cu fostul ei iubit, Daniel (Jamie Sives), acum într-o altă relație cu Irina (Diana Cavallioti). Sub forma unei narațiuni fragmentate complicate (nu și complexă, dar asta ar fi altă discuție) care trece de la un plan al ficțiunii la cel al realității, Maria îl seduce pe Daniel cu povești despre promiscuitatea ei. Secvența de sex la care fac referire păstrează ecoul unei povestiri în care Maria l-ar fi înșelat pe Daniel cu un pilot israelit, Ari, când într-un moment de suspention of disbelief (să-i spunem), D. crede ce i se povestește și e puternic rănit că a fost înșelat – ceva ce el făcea mai tot timpul, fără sentimente de vinovăție în prezent sau trecut. Revenind la secvența noastră, Maria și Daniel fac sex, ea pare să fie aproape de orgasm, când pronunță numele lui Ari, întrerupând partida de sex și provocând o mică criză a bărbatului care-i repetă că „el este el, numai el” și pleacă. Ulterior problemele lor se reiau și rezolvă, dar situația este un comentariu al stereotipiei despre cum promiscuitatea femeii e mai greu tolerată decât a bărbatului. (Andra Petrescu)
Plemya/Tribul (Miroslav Slaboshpitsky, 2014)
Scenele de dragoste din Tribul au o intensitate primară, limpede și necomplicată. Protagonistul își trăiește pasiunea fără să își pună întrebări și fără să înțeleagă ce i se întâmplă. Aceeași sursă are și impulsul de a-i omorî la final pe cei care îl țin departe de pasiunea lui. Consecințele și complicațiile nu există pentru el. Dorința îi este clară și instinctivă, iar acțiunile decisive. (Tudor Jurgiu)
Srpski film/Un film sârbesc (Srdjan Spasojevic, 2010)
Potrivit regizorului, SrÄ‘jan Spasojević, Un film sârbesc este un răspuns satiric pentru fascismul reprezentat de filmele politically correct ce împânzesc cultura cinematografică globală; e o metaforă pentru violența guvernului sârb și a felului cum acesta manipulează populația și totodată o denunțare a filmelor est-europene realiste și minimaliste ce exploatează victime ale societății glorificându-le fictiv (o tânără prizioneră de război violată în lagăr etc). Toate astea sună bine și frumos, dar nu schimbă faptul că filmul e un exercițiu regizoral mediocru, a cărui valoare stă doar în cât de mult poate șoca publicul.
Trebuie să știți că filmul e complet nepotrivit pentru această listă. Scenele erotice nu sunt memorabile și scenele memorabile nu sunt erotice. Și nu susțin că o scenă ce implică deviațiuni psihologice ce se termină cu –filie și încep cu oricare dintr-o lungă serie de prefixe tabu (pedo-, necro-, copro-, pedonecrocopro- etc) nu poate fi erotică dacă ar cădea pe mâinile potrivite, dar în filmul de față nu e cazul. E doar șoc. Dar dacă tot trebuie să comentez o secvență din seria ce include violul unui literalmente nou-născut, violul oral al unei femei proaspăt dezdințate, decapitarea unei femei în timpul unui viol-tortură, aleg scena în care personajul principal, un fost mega-star porno, injectat cu un potent afrodiziac bovin nimicitor de conștiință, își violează anal, fără să își dea seama, fiul de sub 10 ani, în timp ce fratele său, mascat, îi violează nevasta, mascată, alături.
Scena nu se distinge prin altceva decât prin faptul că este punctul culminant al depravării aruncate aiurea în fața publicului; iar comentariul regizorului din film cum că aceasta ar fi imaginea familiei sârbe este singurul indiciu că filmul ar avea vreun comentariu social.
Skip it. (Mihai Kolcsár)
