Premiile Academiei Americane de Film sunt adesea greu de luat în serios, pentru orice spectator exigent, ca un reper credibil de calitate artistică, iar în ultimii ani gala a fluctuat ca importanță și vizibilitate și a fost mai degrabă marcată prin gafe. Și totuși, Oscarurile sunt un barometru pentru ce e permisibil sau ce a devenit, conform consensului industriei, o rețetă de film respectabil. În ceea ce privește Cel mai bun film internațional, pare puțin probabil ca aici să se strecoare vreodată ceva care se abate prea mult de la norme clasice sau cu un prea mare specific cultural, însă privind chiar lista din anul curent, nominalizările acoperă o varietate acceptabilă de formule estetice.
The Teachers’ Lounge (r. İlker Çatakvine, Germania)
Regizorul german de origine turcă İlker Çatakvine vine cu o propunere inedită în cel mai recent film al său, aceea de a privi critic subiecte care se întind de la puterea acțiunii colective și culpabilitate la împrăștierea zvonurilor și discriminarea în instituțiile publice. În cadrul unei școli sunt raportate cazuri de furt de bani. Se pornește, astfel, o investigație în rândul elevilor, dar se trag concluzii pripite și nefondate care creează tensiuni printre aceștia. Carla, o profesoară tânără de științe exacte, realizează o filmare pe ascuns în aripa angajaților și ajunge să suspecteze o colegă care este și mama unui elev de-ai săi. Cu toate acestea, în loc să amelioreze situația, descoperirea pe care o face declanșează un efect al bulgărelui de zăpadă – iar pe măsură ce se suprapun tot mai multe straturi de complicații peste situația inițială, devine din ce în ce mai dificil de decis ce este și nu este corect și cum ar trebui gestionată situația. The Teachers’ Lounge ne reamintește că școala e o junglă și profesoratul de gimnaziu e doar pentru cei puternici, și ne arată că mâncătoria de cancelarie e un fenomen universal. Mult mai mult de-atât, prin puterea scenariului și a actorilor (și prin muzica care amplifică angoasa care trece de la nivel personal la nivel colectiv), filmul lui Çatakvine ne vorbește despre dificultatea tranșării unor probleme personale în context instituțional, despre gestionarea conflictelor adulți-copii, în care regulile jocului se schimbă, și despre eșecul sistemelor punitive. (Ami Calancea)
Io Capitano (r. Matteo Garone, Italia)
Io Capitano/Eu căpitan are un subiect contemporan și dureros, cel al migrației africane, care aduce anual mii de victime, din cauza traficului de persoane și prin primejdiile traversării deșertului Sahara și a Mediteranei, pentru a ajunge în Europa. Povestea e rezonantă, chiar și în afara specificității subiectului, pentru că explorează cele mai fundamentale drepturi ale omului: dreptul la viață și dreptul la a-ți alege propriul destin. Seydou (Seydou Sarr) și Moussa (Moustapha Fall), personajele principale, trăiesc în Dakar, Senegal, într-un mediu familial protector și visează la lumea din clipurile pe care le văd pe YouTube sau TikTok, cu fervoarea fanteziei unor tineri de șaisprezece ani care vor să devină rapperi și să semneze autografe pentru fanii lor. Pentru a împlini acest vis, cei doi își doresc să ajungă în Europa, dar pentru aceasta trebuie să treacă printr-o călătorie dificilă cu multe pericole, un proces de maturizare crud și plin de abuzuri, la finalul căruia vor deveni căpitanii propriului destin. Filmul documentează cu precizie consecințele tragice ale politicilor cu privire la migrație, prin poveștile adevărate pe care își bazează scenariul și înfățisând cele mai violente întâmplări. Matteo Garrone apelează, totodată, la un imaginar oniric, magic – în care, uneori, personajele se refugiază pentru a se salva din fața unor atrocități.
Seydou, care este forțat să parcurgă ultima etapă a călătoriei pe mare drept căpitan al unei nave improvizate la bordul căreia sunt aglomerați sute de oameni, tocmai pentru că este minor și nu poate fi arestat de autoritățile italiene, își ia responsabilitatea să îi ducă pe toți teferi pe noul continent. Urletul final al eroului, acest Io Capitano (Eu sunt căpitanul!), care arată că a reușit ce și-a propus, este tulburător prin miza imensă a speranțelor comune ale tuturor celor din barcă – obligați să își părăsească țara pentru visul unei vieți mai bune.
Un film emoționant și delicat, care aduce pe ecrane o lume mai rar reprezentată – personajele vorbesc wolof (o limbă din regiunea vest-africană, răspândită în Senegal, alături de franceză), iar incursiunile onirice care învăluie povestea prelucrează elemente extrase din poveștile fantastice africane. Micile detalii ale globalizării, scroll-ul de pe telefonul mobil, tricourile de fotbaliști sau filmarea platformelor petroliere luminate feeric în mijlocul Mediteranei sunt licăriri ale unei lumi care deține promisiunea posibilului.
O poveste universală despre umanitate și despre libertate, dar și despre iluzii și speranță, Io Capitano are vizibilitatea necesară pentru a denunța politicile rasiste și neocolonialiste ale Europei, care îi împing pe migranți în cele mai violente situații; mulți dintre aceștia nu supraviețuiesc drumului, sfârșind în morți anonime pentru care suntem cu toții responsabili. (Alina Grau)
Perfect Days (r. Wim Wenders, Japonia, Germania)
Primele douăzeci de minute din film se desfășoară fără ca Hirayama să spună vreo vorbă, lucru care duce cu gândul la alt film al lui Wenders – Paris, Texas (1984), în care Travis (Harry Dean Stanton) este găsit de fratele lui după patru ani de absență și păstrează o tăcere apăsătoare. […] Încă din primele minute, vedem pe spatele salopetei purtate de Hirayama însemnul „Tokyo Toilets”, pentru ca mai apoi să-l observăm îndeaproape cum curăță toaletele cu stoicism, muncind până în momentul în care le vede strălucind. De altfel, el nu-i răspunde colegului său, Takashi, când acesta îi semnalează că „oricum toaletele se vor murdări la loc”, întrucât Hirayama trăiește după premisa conform căreia este important ca fiecare lucru să fie făcut la timpul său. […]
Hirayama este un om care duce o viață banală, poate chiar plictisitoare, dar reușește să găsească fericire în fiecare acțiune măruntă, oferindu-i însemnătate prin repetare – cu obișnuința ritmică, aproape obsesiv-compulsivă a unui om care duce o existență solitară, dar al cărui contur nu este complet estompat de singurătate. […] Faptul că Hirayama sfârșește prin a se juca de-a „urmărirea umbrelor” – ușor amețit de la băutură, alături de fostul soț muribund al femeii pe care este stingherit să o curteze – îmi pare un lucru la fel de surprinzător cum este crima săvârșită de Jeanne Dielman la finalul filmului lui Chantal Akerman. Mă face să mă întreb de ce altceva ar mai fi în stare Hirayama, Jeanne și orice alt om care, la o primă aparență, ar putea părea plictisitor. (citește aici întreaga cronică a Dianei Ludu)
Society of the Snow (r. Juan Antonio Bayona, Spania, Uruguay)
După The Impossible (2012), regizorul spaniol J. A. Bayona revine cu o altă dramă de supraviețuire, de data aceasta reconstituind prăbușirea Uruguayan Air Force Flight 571 din 1972. Cazul a fost extrem de mediatizat și senzaționalizat de-a lungul anilor, Bayona construindu-și narațiunea pe eșafodajul unei abundențe de material, de la cărți și filme la informații de primă mână oferite de supraviețuitori, care au contribuit la filmul lui Bayona în numeroase feluri. Dintr-o eroare de pilotaj, avionul care ducea o echipă de rugby de tineri uruguayeni alături de rude, prieteni și câțiva fani în Chile se prăbușește în Munții Anzi. După două luni și jumătate blocați în munți, doar 16 dintre cei 45 de pasageri rămân în viață, costul supraviețuirii constând în recurgerea la acțiuni extreme, inclusiv la canibalism. Într-o formulă clasică, Bayona face dreptate acestui caz fascinant, luându-și timp să dezvăluie trăirile și conflictele interioare ale personajelor din mai multe unghiuri subiective și dându-i spectatorului ocazia atât de imersare într-o situație de viață și de moarte, cât și de reflectare asupra unui astfel de eveniment și implicațiile sale. Filmul, atât prin natura evenimentului, cât și prin modul în care Bayona îl reprezintă narativ și formal, te bântuie și îți rămâne în sistem mult timp după vizionare. Deși regizorul preferă doar să sugereze detaliile macabre, ferind spectatorii de reprezentări vizuale explicite, filmul reușește să trezească reacții somatice și să insufle o stare de neliniște care persistă. Dacă te găsești într-o zi navigând pe Netflix fără inspirație, cred că merită să dai play pe Society of the Snow. (Ami Calancea)
The Zone of Interest (r. Jonathan Glazer, Marea Britanie)
Secvența de început este precedată de un ecran negru, cerând parcă două minute de reculegere. Primul cadru, static, înfățișează o zi perfectă din viața familiei Höss – natură vie, soare, râsete de copii, lac cu apă limpede, un picnic. Iluzia Grădinii Paradisului se păstrează inclusiv mai târziu, atunci când suntem primiți în micul univers al familiei, între zidurile gospodăriei, aflate în proximitatea gardului cu sârmă ghimpată de la Auschwitz.
În prim plan îl avem pe Obersturmbannführer-ul Rudolf Höss (Christian Friedel), urmărindu-i propriile sale zone de interes – anume menținerea statutului, a puterii în calitate de comandant al lagărului și a unui echilibru între puterea letală pe care o implică aceasta și banalitatea vieții de familie. Hedwig, soția sa, și-a câștigat printre muncitorii polonezi titlul de „Regină a Auschwitz-ului”, pe care nu numai că și l-a însușit, dar care a fost unul dintre principalele sale motive de mândrie.
Din punctul de vedere al filmării, în Zona de interes, totul a fost documentat aproape antropologic. Glazer a ales să filmeze în locuința adevăratei familie Höss, folosind mai multe camere, pentru a capta acțiunea simultan din mai multe unghiuri. Echipa nu a fost alături de actori pe perioada filmării, preferând să-i lase pe aceștia singuri – cu istoria și cu propriile gânduri –, în timp ce sunt înregistrați cu neutralitate.
Muzica sinistră, într-un stil avant-choral, a fost compusă de Mica Levi. Pentru lungmetrajele anterioare ale lui Glazer, Levi a creat piese care se apropie de psihedelic, însă aici muzica nu joacă un rol atât de important – tocmai fiindcă sunt mai importante zgomotele de fond și liniștea domestică, rolul ei fiind mai degrabă cel de a anunța ororile din spatele imaginilor, ale răului văzut și neobservat. (citește întreaga cronică de Diana Ludu aici)
