Otto Barbarul, debutul în lungmetraj al Ruxandrei Ghițescu (o figură asociată deopotrivă cu scurtmetrajele Ana se întoarce, Probleme de familie, cât și cu o impresionantă participare ca script supervisor la Nae Caranfil, Terry Gilliam etc), inovează pe terenul cinematografic românesc relativ neexplorat al tinerimii rebele, în plin conflict de generație. Dacă nu punem la socoteală un film inegal ca Alice T. (r. Radu Muntean), care, deși urmărește o orfană minoră în conflict cu restul lumii, e în mod evident un alt film spus din perspectiva unor adulți conservatori, în general, coming-of-age-urile românești s-au aflat sub eticheta de export a filmelor Cristinei Iacob (franciza Selfie, 5 Gang, Oh, Ramona!). Un film autohton cu care Otto are lucruri în comun ar putea fi, în schimb, Lumea e a mea, filmul lui Nae Tănase, cu Larisa, o protagonistă care merge din rău în mai rău după ce se ia la trântă din gelozie cu o fată pe holurile școlii. Atât Otto, cât și Larisa sunt indivizi marginali, neînțeleși și răzvrătiți. Marea deosebire ține de statut social – e limpede că Otto provine dintr-o familie middle-class care-l cocoloșește și-i îngăduie bușiturile, pe când Larisa e fără posibilități sau colaci de salvare, totul o lovește în plex.

Spre deosebire de năpastele protagonistei din Lumea e a mea, care vin progresiv, tragedia lui Otto (Marc Titieni) s-a întâmplat deja: în urma unei dimineți fatale, când ratează să-și ajute iubita care se sinucide, stă cu vinovăția lucrului pe care îl mai are și pe video, și pe care se auto-flagelează privindu-l iar și iar. Implicit, Ghițescu își face protagonistul mizantrop, în alura lui de neo punkist cu ostentații, în gesturi gratuite, voit anti-orice (scuipă uși de apartament, sparge geamurile mașinilor, își aprinde țigările cu lumânări de biserică); în pofida imaginii ăsteia rebele, tot ele îi construiesc o aură neveromisilă, pe care nici el n-o duce până la capăt. Ca orice adolescent-leuț rănit, cu coamă la propriu, se umflă în pene tocmai pentru a nu-și exhiba tragedia. Cui să-i spună Otto de vina cu care trăiește zi de zi, dacă a fi nesuferit e în fișa postului? Din fericire, sunt puține momente în care Ghițescu etalează contrastele dintre el și restul lumii, exotizându-l (ca, de exemplu, o cuconiță retrogradă cu care stă într-o bucătărie îngustă, unde respiră unul în celălalt). Altfel, în ciuda aparențelor, Tavi e ținut în puf de mai toată lumea, iar conflictele pe care și le creează sunt, altminteri, parte din planul lui auto-distructiv: se ceartă cu părinții (un tată calm și cald, dar insuficient de captivant și o mamă foarte palidă și absentă), refuză ajutorul tuturor și se refugiază în a discuta cu oameni care nu-l cunosc neapărat (sau nu prea bine): mama Laurei (Ioana Flora) cu care e câteodată excesiv de apropiat (are chei de la apartament, unde vine și pleacă fără să anunțe) și un asistent social (Iulian Postelnicu) care vede în Otto un posibil Rubliov. Cu cel din urmă protagonistul realizează o legătură cât se poate de improbabilă: îi sparge geamul de la mașină și apoi îl ajută să-l lipească înapoi, îi dă un pumn și apoi se urcă în mașina lui șamd. Legătura asta e stâlpul filmului – implică automat ca privitorul să creadă până la capăt în bunătatea dezinteresată a unui străin pentru situația lui Otto și, invers, în interesul adolescentului pentru figura lui – care apare din senin cu mașina sau pe jos ca să-i mai ofere o vorbă bună – chiar și la orele cele mai târzii din noapte.

Deși camera petrece un timp obsedant studiindu-i chipul în prim planuri și gros-plan-uri, protagonistul își păstrează simultan opacitatea (sau, mai curand, o oarecare imprevizibilitate, care-l apropie cumva de teribilismul Laurei): traseul lui Otto, oricât de generic ar putea fi la un prim nivel (congruent cu noțiunea de adolescent belicos cu autoritatea), nu e standardizat – el poate fie să se ridice din cenușă, sau să devină cenușă. Ghițescu păstrează astfel interogația asta – care e larger than the screen – că Otto e predispus la relapse-uri de genul asta, cu obstacole și tentații din toate părțile, și că e nevoit să se salveze de el însuși de fiecare dată. În mod similar, în clipurile cu iubita Laura (Ioana Bugarin), filmate de ea sau de el, în care, ba solară, ba tenebroasă, anunță că mai face un “truc” (un obicei teribilist prin care îi sperie pe cei din jur, dându-și foc sau simulând o sinucidere), Otto o salvează aproape de fiecare dată. Apelând la un decupaj care pendulează între a-l individualiza de restul lumii și a-l forța să fie cu restul lumii (cadre largi în care scharf-ul e pe el sau pe toată lumea în afară de el), privit mai mereu din spate sau de peste umăr, Ghițescu realizează un portret tandru, care nu e lipsit de surprize și bucăți spectaculoase de actorie (ca, de pildă, o încăierare meta, tată-fiu, între Titieni tatăl și Titieni-fiul) – însă pe alocuri pierde forță tocmai prin repetiția sistematică a bucăților care aduc prospețime de la bun început.