Mia își ratează răzbunarea – Feminismul generației Z

Mia (Ioana Bugarin) pleacă brusc dintr-o relație de tinerețe și vrea să marcheze momentul mai clar decât despărțindu-se, așa, sec, de prietenul care a devenit violent într-un acces de gelozie. Tânăra actriță pune la cale un plan (după toate semnele, neînțelept) de răzbunare – să seducă un alt bărbat și să se înregistreze făcând sex ca să îi arate filmarea fostului. Pe de o parte, seducția e un plan la îndemână: Mia este, după descrierea unui date nou, „frumoasă și toate cele” și pare să-și recapete încrederea zguduită cât e „în rol”. Pe de altă parte, planul ei de a-și lua revanșa ridică red flags la fiecare pas (Cum o să se asigure, după cum speculează prietena ei cea mai bună, că nu-i dăruiește de bunăvoie fostului niște revenge porn care ajunge pe net? Cum poate să-și demonstreze autonomia față de ex-partenerul posesiv fără să-i facă jocul unui alt bărbat care o obiectifică?). Mia își ratează răzbunarea (r. Bogdan Theodor Olteanu) e o comedie reușită despre răzgândirile unei postadolescente încăpățânate, iar faptul că Mia e ocazional inconsecventă și adesea absorbită de propria persoană (în tradiția personajelor feminine din Girls, Fleabag și o treime din cinemaul indie american din ultimele decenii) nu înseamnă neapărat că problema ei e una frivolă sau particulară. Din contră, așa intempestive cum sunt, alegerile ei dezvăluie destul de multe despre cum e construită social sexualitatea feminină și despre dificultățile fetelor de a hotărî pentru ele însele ce e acceptabil.

Deși filmul nu se abate narativ de la planul Miei când își caută perechea pentru filmare, „ratează” e un cuvânt-cheie mai important din titlu decât „răzbunarea”, iar narațiunea urmărește cu răbdare fiecare încercare din proces. Momentul ei de incoerență emoțională face să reiasă, de fapt, mai clar personalitatea celorlalți. Cei trei bărbați pe care are ideea nefericită să-i agațe, deși sunt toți din aceeași zonă safe a cercului extins de cunoștințe, au trei reacții destul de diferite – primul (Carol Ionescu), coleg de facultate, pare destul de agreabil și interesat de ea, dar se fâstâcește la propunerea să facă un porno la prima întâlnire (rigiditatea Miei și așteptarea nerezonabilă că un bărbat adevărat ar trebui să zică da la orice-cu-sex ni-l fac chiar simpatic); al doilea (Alexandru Ion), mai sigur pe el, e iritat că one-night-stand-ul lor rămâne neconsumat, până când se dovedește foarte grafic că și pentru el, ca pentru Mia, sexul nu e despre sex, ci despre putere. Al treilea (Adrian Nicolae) e regizorul spectacolului la care lucrează Mia și, opus față de încercarea #2, se umanizează tot mai mult după ce el și Mia scot din cale tensiunea sexuală. În toate cele trei cazuri, un plan inițial simplu se lovește de oamenii din spatele rolurilor de gen.

Mia Misses Her Revenge e meta în aspecte mari și mici. Într-un fir narativ esențial pentru plot, descrie posibilitățile de carieră ale tinerelor actrițe în mediul profesional actual printr-o optică post-#MeToo (și cu un strat extra de haos instituțional românesc). Sexismul e în floare – principala problemă a regizorului la o repetiție e că fetele în costum de baie n-arată destulă piele, și e păcat de așa fete tinere și frumoase; actorul propune, fără ca nimeni să îndrăznească să obiecteze, că ce-i lipsește spectacolului e o palmă peste fund dată colegei de joc. Disponibilitatea sexuală e normalizată: din poveștile prietenelor-actrițe ale Miei, reiese că obiectificarea la casting e un refren popular și poate să zică pas eventual doar cine-și permite să se reprofileze. (O colegă face privilege-shaming cu Mia explicându-i că ea, spre deosebire de Mia, are mai puține lucruri la care să se întoarcă acasă dacă i se înfundă cariera pentru că nu face compromisuri când i se cer.) Apoi, ca parte din demersul protagonistei de a-și recăpăta controlul, aceasta se filmează în oglindă (sau în selfie mode) în monologuri pentru fostul iubit – cu alte cuvinte, devine privitor, nu doar obiectul privirii – și le filmează pe prietenele ei. (Monologurile pentru iubit rămân, probabil, neexpediate către destinatar, pentru că rolul lor dincolo de formularea inițială nici nu mai e așa de important.)

Alte aspecte meta sunt mai degrabă ludice: Din plasarea în mica lume a teatrului & filmului românesc ies și câteva glumițe postmoderne – de exemplu, fetele joacă la un pahar Fuck, marry, kill cu persoane reale cunoscute (inclusiv regizori & actrițe din Noul Cinema Românesc, pe care e neobișnuit și pe undeva empowering să-i vedem pe mâna unor studente încă fără glorie); Maria Popistașu apare iarăși în dublu rol, anume pomenită ca ea însăși & ca Anastasia, figura maternă non-standard cu care aceasta se sfătuiește într-un moment de introspecție. Doi colaboratori deja încercați ai lui Bogdan Theodor Olteanu, în roluri mai puțin centrale care n-au mult timp să capete contur, rezonează intertextual cu operele precedente: Silvana Mihai își reia, oarecum, rolul din Câteva conversații despre o fată foarte înaltă (2018), iar Alexandru Ion e din nou macho-până-la-proba-contrarie ca personajul lui din spectacolul Taximetriști (2018). Un alt termen recurent de comparație e social media – nu doar prin faptul că o actriță din grup postează cu religiozitate pe Instagram, ci și prin faptul că atitudinea Miei reflectă ceva din aspirația de winning the break-up care a apărut în viețile noastre odată cu Facebook-ul.

Cu toată intensitatea crizei pe care o resimte Mia, filmul îi acordă empatie fără să ne manipuleze să fim pas-cu-pas de partea ei (de altfel, titlul e suficient ca să sugereze cât suspans să nu simțim în privința încercării ei de răzbunare) și fără să piardă simțul proporțiilor. E mai degrabă un hangout film decât o tragedie. De exemplu, e greu să  hotărâm dacă fostul își merită sau nu criticile pentru că nu apare în film deloc (decât ca un catalizator pentru actuala etapă de maturizare a Miei) și nici nu are un rol activ de la momentul despărțirii. Fata își ambalează cearta ca pe un episod de violență domestică, dar altfel reiese ca total autonomă de fostul partener – spre deosebire de multe victime ale violenței domestice din România care n-au o casă părintească ultra-confortabilă la care să se întoarcă după bunul plac. Apoi, deși pare destul de clar că Mia a fost supusă unui dresaj social specific pentru femei, e cam la fel de responsabilă de perpetuarea stereotipiilor de gen prin felul în care îi abordează pe cei trei bărbați.

Pe de altă parte, perspectiva Miei nu e singura pe care o vedem în film – prietena ei mai street-wise, Eva (Ana Maria Guran), e pe cât de înțelegătoare, pe atât de vocală, și adesea scoate la suprafață distanța rohmeriană dintre ce raționalizează Mia și ce o mână, de fapt. La un moment dat o face pe Mia răsfățată și, chiar atunci când nu-i zice asta, tot cam asta îi zice. Anastasia e destul de imună, în discurs, la standardele de political correctness care contează atât de mult pentru Mia și se încadrează, la prima vedere, în tiparele feminității tradiționale – îi pregătește fetei niște comfort food și îi povestește aventura din tinerețe cu un Pygmalion mai în vârstă și însurat. Altfel, pe măsură ce atenția se mută de pe Mia pe ea, e cât se poate de coerentă și exemplară în desființarea clișeului mainstream că femeile din generații mai puțin woke sunt în același timp victime și complice ale patriarhatului. Pare de la un capăt la altul foarte lucidă și dă de înțeles că a avut aceeași dorință de independență – și poate mai multe scrupule – ca Mia.

Având un final anunțat din titlu și o intrigă cu puține întorsături, filmul se ține în mare parte din jocul actoricesc – în care strălucesc detaliile subtile, reacțiile fetelor la ce spune sau face una dintre ele (iar în cinema, spontaneitatea se obține cu multă tehnică și mult efort), și totodată premisa sexy nu înăbușă tehnicile de seducție ale Miei față de bărbații cu care „negociază”. Momentele cele mai dramatice sunt scoase din joc (nu doar cearta care o tulbură pe Mia e scoasă din film, ci și, de exemplu, reacția fetei în spatele camerei când colega ei o apostrofează că, în ciuda pretenției de superioritate morală, e demnă și cu standarde fix ca o fată bogată).

Regia lui Bogdan Theodor Olteanu, care are la dispoziție o tradiție ce-i include pe Eric Rohmer și Hong Sang-soo de a scoate filme dense vizual din conflicte mocnite și conversații lungi cu replici întortocheate, pune accentele acolo unde trebuie – în tehnici diferite de ecleraj pe chipul Ioanei Bugarin în funcție de stările prin care trece aceasta, în plasarea camerei acolo unde lasă conversația de grup să crească cât mai spontan, în direcționarea scenelor de aproape-sex și nu-încă-sex încât să primeze transformările de stare ale fetei și nu încărcătura erotică. Mia își ratează răzbunarea nu găsește – și nu-și propune să găsească – soluția optimă pentru impasul protagonistei, dar îi dezvăluie cauzele cât se poate de satisfăcător.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like