După un an care m-a ținut departe de capitala răsăriteană a cinemaului, am revenit în sfârșit la Viennale – festivalul meu de film de suflet, probabil și preferatul meu dintre toate – alături de partenerul meu, curatorul și criticul Pedro Segura. Am simțit că anul acesta n-aș putea să scriu cronici de festival obișnuite, dat fiind locul pe care îl ocupă festivalul în sufletul meu (și, implicit, o oarecare lipsă de distanță din partea mea), așadar, am optat pentru formula unui jurnal cronologic; fiind vorba și de doar trei zile de ședere, insuficiente poate pentru a-mi face o impresie de ansamblu asupra ediției – în orice caz, ca-ntotdeauna, Vienala se prezintă cu vârful producției cinematografice al anului în curs, dar și cu filme mai micuțe, preluate din afara triadei Cannes-Berlin-Veneția, ori cu programe retrospective remarcabile, adesea realizate împreună cu Muzeul Austriac al Filmului (Österreichisches Filmmuseum). Așadar, mai pe scurt, mai pe lung, mai subiectiv sau mai obiectiv, despre cele trei zile pe care le-am petrecut în acest an la Vienna – în rândurile de mai jos.

Duminică, 24 Octombrie

16:00 Outside Noise, de Ted Fendt, Metro.

Ajungem cu vreo 15 minute înainte de proiecție fiindcă n-am reușit să rezervăm bilete – chiar dacă cinematografele din Viena rulează la capacitate maximă pentru vaccinați, anul acesta a fost mai dificil ca niciodată să ne rezervăm locuri, așa că mergem pe sistemul auxiliar: cu jumătate de oră înainte de film te pui pe o listă, iar cu cinci minute înainte (când se anulează automat rezervările) de proiecție se strigă numele. Am ținut neapărat să ajungem la Outside Noise nu doar datorită afinității mele pentru cinemaul lui Ted Fendt, ci mai ales fiindcă, acum trei ani, la prima Vienală, al său Classical Period (2018) a fost primul film la care am intrat împreună; așadar, ce ocazie mai bună decât asta de-a pune fundă întoarcerii noastre? Filmat tot pe peliculă de 16, Outside Noise este o schimbare de registru – protagonistele sale care zâmbesc enigmatic și fac pauze lungi înainte de-a vorbi sunt și ele weirdos ca orice bun personaj Fendtian, însă nu-s nerdșii uncool ai filmelor precedente; însă în perindările protagonistei Daniela între Viena și Berlin găsim un sâmbure de Rohmer din Le Rayon Vert (1986), un altul din Les nuits de la pleine lune (1984), crescând încrucișate în luxuriantele culori saturate ale peliculei pe care Fendt însuși o developează și montează. Și deși poate că-i lipsește o parte din farmecul lui Classical Period în virtutea faptului că personajele sunt chiar cool, Outside Noise este la rândul lui o privire caldă și afectuoasă în lumea unor persoane care nu știu încotro merg, care n-au cuvinte mari la purtător decât dacă-s parafraze, care nu fac mare lucru în afară de-a exista – iar asta este minunat.

18:30 Film as a Subversive Art – Program 3, Filmmuseum.

Ne-am propus să ajungem măcar la un program din cele șase ale seriei Film as a Subversive Art, realizată în colaborare cu Filmmuseum pentru a celebra centenarul Amos Vogel (și împrumutând așadar titlul volumului său de căpătâi). În primul și în primul rând pentru a observa stilul curatorial și raportarea acestuia la cinemaul experimental – întrucât conceptul din spatele acestor calupuri (realizate de curatori precum Nicole Brenez, Roger Koza sau Birgit Kohler) este de-a asimila aparatul conceptual al lui Vogel în momentul alcătuirii acestora, în detrimentul reluării unor programe realizate chiar de către acesta. Cel la care ajungem – Non-human Bodies, al curatoarei galeze Kim Knowles – este mai degrabă bazat pe afinitatea stilistică cu tipul de cinema experimental pe care Vogel l-a apărat (unul figurativ, în speță), mai degrabă decât cu impulsul de-a căuta la marginile cinemaului contemporan; prezentarea cu care începe proiecția are un pic din navel gazing-ul de catedră universitară (o comparație între cercetare și curatoriere, abordări teoretice ale existenței animale, conceptului unui cinema „vegan” – ??), faptul că ni se spune că sunt doar câteva cuvinte de spus după vreo șapte minute de prezentare plusând senzația.

În fine, filmele încep să ruleze – începând cu două exemple nu foarte fericite, un montaj alert peste muzică ambientală cu imagini din sfera naturală ce aduce a videoclip (Concerning Flight, 2004, Charlotte Pryce) și un amestec digital-analog de dialoguri între corpuri umane și animale (Blua, 2017, Carolina Charry Quintero) ce include un dans modern destul de jenant cu o căprioară. Dacă Journal and Remarks (2010) al lui David Gatten, o explorare structuralistă pe 16mm a Insulelor Galapagos acompaniată de jurnalele lui Charles Darwin, ridică cu mult ștacheta programului, următorul film – Laborat (2014), de Guillaume Cailleau, preluat și pe afișul retrospectivei – este de neprivit, la propriu: cadre chinuitoare și infinite cu teste efectuate asupra unui șoarece de laborator, filmate pe peliculă, uneori suprapuse cu un bleed de culoare albastră și verde. Nu pot înțelege (și nu doar fiindcă sunt, la rândul meu, vegetariană) cum anume funcționează conceptul unui cinema vegan dacă acesta face loc a unor imagini grotești și fetișizante ale torturii unui corp animal, sau cum anume diferă asta la nivel etic de reprezentările grafice ale violului în cinemaul ficțional – căci acesta este singurul echivalent pe care reușesc să-l găsesc, cu filme ce prezintă moduri extreme de suferință feminină pentru a „atrage atenția” asupra lor – însă cu atât mai rău, având aici imagini documentare la dispoziție, ba mai mult, unele care construiesc un exercițiu steril „despre mediul cinematografic” pe baza unui asemenea material. Nu zic c-am avea nevoie de un cinema non-uman aspirațional, dar nici nu pot să spun că pot fi părtașă la așa ceva – noroc cu cel din urmă scurtmetraj, All Her Beautiful Green Remains in Tears (2018, Amy Cutler), construit asocieri libere cu imagini dintr-un documentar cincizecist al Disney (Nature’s Half Acre, r. James Algar) axate pe animale femele, și un voice-over sub forma unui poem generat de inteligență artificială: poate filmul cel mai apropiat de spiritul inovator al lui Vogel. În fine, ne încheiem seara la o bere cu prietenii expați din Viena & Călin Boto.

Luni, 25 Octombrie

1:30 The Long Day Closes, de Terence Davies, Filmmuseum.

Pedro are un pic de treabă și vrea să prindă filmul de la ora 16 la Urania (mai ales fiindcă a văzut deja Ahed’s Knee), așa că o iau înainte cu tramvaiul ce străbate faimosul Ring vienez și cobor la Opera de Stat ca s-ajung la The Long Day Closes, filmul de căpătâi al lui Terence Davies – invitatul retrospectivei festivalului din acest an (fiindu-i dedicat și un volum critic, în buna tradiție a Viennalei) și realizatorul spotului festivalului, But Why?, o meditație asupra îmbătrânirii, plasată într-o casă a copilăriei eului narativ din voice-over. Davies este și el de față – prezentat de criticul Neil Young, care recunoaște că vede filmul pentru prima dată alături de spectatorii din sală – și precizează câteva detalii despre primele minute ale filmului. În speță, despre scena în care personajul central, Bud, privește de la etaj spre muncitorii tineri care construiesc o casă vizavi, simțind primele pulsiuni ale sexualității sale, scăpând un cearceaf peste mama lui care întinde rufele în curte  – ecuând-o cu un soi de început al sfârșitului copilăriei.

Însă nimic din acest film absolut splendid nu are de-a face cu pierderea inocenței – ba, din contră, este o redobândire a acesteia, a privirii copilului care vede ritualuri în micile obiceiuri zilnice ale casei, cicluri ce se-ntind de la o vizită a vecinei aprige cu-n soț bețivan, dar blajin, la alta, mister de nepătruns în țigările (inaccessible lui) pe care le fumează surorile mai mari. Ce scenă magistrală este cea în care Bud, trezit din somn de un coșmar și alinat de îmbrățișarea mamei, privește spre o bucată de covor traversată de o rază de lumină lunară, filmată îndelung, așa cum apar numai obiectele pe care le-ai văzut de mii de ori în același loc, ce par să fi fost puse acolo încă de la începuturile timpurilor. Cât de emoționant și de intim este acest cadru în economia unui film unde estetica și formalitatea capătă aspectul memoriei afective, cu ralantiurile, repetițiile și imaginile sale înghețate în timp, ori căpătând proporții supraomenești… Nu găsesc că este genul de film ce poate fi rezumat prea simplu, mai ales c-am văzut jumătate din el printre lacrimi și-n ciuda faptului că avem totuși niște coordonate clare, lucrurile nu se petrec într-un pur vacuum al memoriei – o Anglie post-belică, un Liverpool muncitoresc, un tată absent, un cinematograf numai bun pentru a evada în el, o școală violentă și profund catolică. Însă nu am crezut că un film mă mai poate face să mă simt astfel – cu atât mai mult cu cât, la final, un Davies revenit pe scenă a început să interpreteze (din memorie, la virgulă!) pasaje din The Magnificent Ambersons. O revelație, de departe, cinemaul realist magic al lui Davies, unul care nu cade în capcane facile și edulcorante, ori kitch, nici unul care refuză să țină cont de realități sociale.

17:00 Ahed’s Knee, de Nadav Lapid, Gartenbaukino.

Straniu și neașteptat acest al treilea film al lui Nadav Lapid, chiar și ținând cont de faptul că a părut de la bun început să fie ca un băț aprins de dinamită – mai ales fiindcă promitea să fie și chiar este cel mai politic al său de până acum -, dar care oglindește criza existențială a personajului central poate prea mult în alegerile sale formale și-n propriul său ritm. Ritm care, adesea, este de-o anxietate și o vervă pulsândă de emoții (sexuale și numai) contradictorii, aducând a om care tocmai a băgat cinci cafele și are un episod de tahicardie dublată de un atac de panică – ținut magistral de Lapid în acest film care nu doar că este strident, ci care transformă stridența și artificul asumat în deziderat (melodii de la Guns ’n’ Roses, overlay-uri cu sms-uri și text grafiat a la Word Art, etc.). Și-n fond, cum altcumva să rezumi senzația de complicitate obscenă pe care o presupune faptul de-a o viață privilegiată într-un stat apartheid? Y. (căci așa-l cheamă pe avatarul regizorului; ce straniu să văd două astfel de filme, dar atâta de diferite între ele, într-o singură zi) merge să-și prezinte filmul anterior într-un middle of nowhere (luând o pauză de la filmul pe care îl realizează pornind de la cazul activistei palestiniene Ahed Tamimi), unde dă nas în nas cu ipocrizia complezentă a micilor funcționari culturali din provincie. Pe fondul îmbolnăvirii mamei sale, acesta își pierde treptat controlul asupra impulsurilor sale pe parcursul zilei, culminând într-o furtună ce promite să înghită nu doar viața lui, ci și pe cea a satului și a Ministerului Culturii Israeliene. Cu siguranță un film de maturitate în contrast cu Synonymes (2019), însă un film de maturitate ce totodată este și unul de tranziție spre un vocabular mai brut, mai scuturat de romantisme și de ocheade trase marilor clasici francezi, chiar și-n ciuda titlului; acum îmi mai bine explic de ce Nadav alege să-l înfășoare în plastic pe Tom Mercier, sweetheart-ul Sinonimelor ce-a pozat pentru mai toate coperțile bătrânului continent acum doi ani, în The Star (2021), noul său scurtmetraj: anti-Pigmalion, pur iconoclast, Lapid deschide aici o nouă etapă, însă rămâne de văzut încotro îl vor duce aceste căutări.

20:00 Hotel Intercontinental.

Ne afișăm la cocktailul anual al Viennalei – de data aceasta, situat în centru, spre deosebire de anii precedenți, când acesta avea loc într-o viluță ce amintea de nuvelele lui Arthur Schnitzler din preajma parcului Prater. O senzație stranie, după un an și jumătate de asceticism – să fii într-un spațiu închis cu atâta lume ce pălăvrăgește cu paharul de vin în mână de parcă lumea n-ar fi stat în loc atâta amar de vreme (și, să fim sinceri, senzația de obscen e plusată de faptul că personalul de serviciu poartă măști, în timp ce invitații sar de la bisericuță la bisericuță). Dar, după ce mai apucăm să ne dezmorțim puțin din inerția socially awkward, Pedro îmi face cunoștință cu câțiva dintre cineaștii pe care îi știe de la adunare, dintre cei care n-au o statură intimidantă și, deci, sunt abordabili (printre noi plutind și alde Terence Davies, Gaspar Noé, Nadav Lapid etc.) – Ignacio Ceroi, regizorul unui found footage construit din imagini găsite pe o cameră luată la mâna a doua, Que Sera del Verano, și Johann Lurf, la rândul lui regizor de found footage, însă pe partea „opusă” a spectrului acestui gen – cu al său Star (2017), cu imagini ale cosmosului colate din mii de ore de cinema. La spartul târgului ne mutăm într-un cafe-bar din apropierea Stadtpark/Gartenbaukino/Cafe Prückel, unde s-a mutat cafeneaua festivalului (din locația sa tradițională, la Museumsquartier) – însă recunosc din zilele mele de voluntariat clujean tipica petrecere de festival căreia i-a mers vorba prin târg: o coadă lungă de hipsteri vienezi twenty-something așteaptă la intrare, pe care o tăiem lipindu-ne de grupul de cineaști georgieni veniți să prezinte What Do We See When We Look at The Sky? al lui Alexandre Koberidze, aflat și el la festival. Însă beciul în care se dansează pe muzică desprinsă din 2014 ne sperie, chiar și după o seară de lăsat garda jos, chiar și cu ubicuitatea certificatului verde; ne retragem la o masă din colț, unde aflăm de la un critic georgian, la rândul lui un Alexander (Gabelia), că Mihail Kalatozov, geniul din spatele Soy Cuba (1964), este, surpriză, georgian – și că-l chema de fapt Kalatozishvili.

Marți, 26 Octombrie

11:00 Il Buco, de Michelangelo Frammartino, Urania.

Printr-un miracol, considerând noaptea precedentă, ajungem la proiecția de dimineață a noului film al lui Michelangelo Frammartino, Il Buco – primul său lungmetraj de aproape un deceniu, de la Le quattro volte (2010) încoace, plasat la rândul său în mediul rural profund al Italiei. Il Buco frizează non-ficțiunea îndeaproape, împrumutând estetica documentarului observațional (echipa de actori neprofesioniști și cadrele-secvență plasate în mediul natural plusând, în acest sens, la senzația de real) într-o parabolă subtilă despre intersecția dintre apolinic și tanatic. Pe de o parte, avem un fir narativ despre un bătrân oier piemontez ce cade la pat, pe de alta, avem expediția unui grup de tineri speologi ce reface traseul descoperirii și cartografierii Abisului Bifurto, una dintre cele mai adânci peșteri din Europa, aflată în munții Apenini. O bună parte a acestui film tăcut (se spun două sau trei replici pe întregul său parcurs) este plasată, așadar, în adâncurile acestui abis – și ce spectacol vizual incredibil oferă Frammartino aici, filmând cu răbdare desantul speologilor și reliefurile întortocheate și aproape nepământene ale peșterii, aceste profunzimi ale Terrei ce adesea ne parvin doar în documentare de televiziune imberbe, montate repezit și poluate de voice-over-uri; o răbdare ce se reflectă și în peisajele de la suprafață: ce splendid cadru este cel în care soarele apune peste munții Calabriei, c-un craniu de vită abandonat în plin câmp în plan apropiat, în timp ce câteva vaci libere străbat planul îndepărtat al imaginii? Artificiul ficțional din Il Buco este minimal, atât de estompat încât este neglijabil – un film mic, dar care oferă o experiență meditativă desăvârșită.

14:00 France, de Bruno Dumont, Gartenbaukino

Lea Seydoux ca avatar al Franței, filmată îndeaproape precum Ioana D’Arc a lui Dreyer, filtrată prin Irene a lui Rossellini, dar care face glume porcoase cu asistenta sa în fața lui Emmanuel Macron lui-même la o conferință de presă – cine altul decât Bruno Dumont ar fi fost capabil să născocească așa ceva? France este cel mai expansiv film al său din ultimele decenii – chiar și făcând abstracție de faptul că are o distribuție imensă, că este filmat într-un număr mare de locații și că se bazează pe o gamă largă de efecte speciale -, o sumă a preocupărilor autorului legate de moralitate și rău (în sensul de malaise dar și de mal), de patetism și de comedie umană, operând totodată ca diagnostic al Franței contemporane: ba de-o meschinătate deplină, lipsită de orice scrupule, ba dornică să repare tot ceea ce-a greșit, realizând cu oroare profunditatea mizeriei sale morale și realmente capabilă de durere și de căință, ba venind doar cu soluții care-s în cel mai bun caz paliative înainte de a aluneca la loc în narcisism și auto-complezență. Un tur de forță, o capodoperă. După proiecție, fug imediat la Intercontinental prin Stadtpark pentru un interviu. La întoarcere, dedesubtul unui apus rozaceu, un protest antivaccinist – ce înfricoșător să auzi un marș cu lozinci strigate la unison tocmai în acest oraș de zaharină, cât să te rupă din reverie și să-ți amintească de cele mai negre momente ale istoriei sale.

20:30 Memoria, de Apichatpong Weerasethakul, Gartenbaukino

Ajungem cu jumătate de oră înainte de proiecție ca să ne punem numele pe lista de așteptare, căci n-am prins loc să rezervăm bilet – și, Dumnezeule, ce forfotă bezmetică: suntem printre primii zece la coadă, dar în foaierul cinemaului, cel mai mare al Vienei, se bulucesc realmente sute de spectatori ca să prindă un bilet (iar în Austria se permite capacitate de 100% a sălilor!). Câți or fi venit pentru Apichatpong, câți fiindcă se zice că filmul nu se va distribui niciodată online, câți pentru Tilda?, ne întrebăm – probabil mai mulți în cea de-a doua categorie. O forfotă ce ne îngrozește nu doar pe noi – la coadă, cei care așteptăm ne șoptim unii altora că e nebunie, pe-un ton anxios; cu atât mai mult cu cât așteptarea e cea a unui film meditativ și transcendental. Helas, la fără cinci se dă drumul la locurile care și-au pierdut rezervarea – intră doar cinci oameni din fața noastră, coada se taie fix la noi. Nu știu când o să mai prind Memoria, sper c-o să mai am șanse, dar poate că e mai bine s-o prind altă dată.

21:00 Nous disons revolution, de Elizabeth Perceval & Nicolas Klotz, Filmmuseum. Neavând multe opțiuni la dispoziție, dăm repede fuga la Filmmuseum în speranța că mai prindem, totuși, ceva pe ziua de astăzi. Chicotim surprinși când vedem că acel cuplu de francezi care-au stat lângă noi la proiecția France sunt regizorii Perceval & Klotz, că-i vedem acum prezentând filmul într-o manieră de cuplu cinematografic a la Straub/Huillet sau Gianikian/Ricci-Lucchi. Și, într-adevăr, aceste manierisme se reflectă și în film, cadre disipate filmate în Algeria cu actori locali, neprofesioniști, variind de la monologuri repetate de diverși actori pe tema sclaviei sau dialoguri scriptate, la cadre contemporane ce surprind lucrători în condiții de muncă precare. Însă găsesc că este ceva absolut desuet (și anacronic) în a continua să replici estetici șaptezeciste în vena lui Godard în anii de Groupe Dziga Vertov (doar că filmate pe handycam digital) când tratezi situația contemporană a sărăciei și exploatării în teritoriile postcoloniale; ceva exotizant care pune artificiul deasupra subiectului, în ciuda oricăror încercări de-a da cuvântul oamenilor din centrul discursului (numiți prieteni de către cineaști în introducerea lor; până și asta este discutabil, în fond), care devine cu atât mai aparent când, vorba lui Pedro, vezi filmul ăsta în capitala unui imperiu colonial, într-o sală plină de oameni albi. Este straniu că ne-încheiăm Viennala cu un walk-out; dar poate că e mai bine să ne perindăm puțin pe străduțele primului district și să trecem pe la Michaelskirche de lângă Hofburg, bisericuța noastră preferată din Viena.