Pe Ileana am cunoscut-o în urmă cu doi ani la festivalul de film Película, unde făceam accesul în săli, pregăteam împreună cu ceilalți voluntari cocktail-urile tematice din curtea Institutului Francez și dădeam, în mare, o mână de ajutor oriunde ar fi fost nevoie. Película este proiectul ei de suflet și, în ciuda greutăților financiare care vin la pachet cu organizarea unui festival de mică anvergură și a prioritizării vieții de familie odată ce i s-au născut cele două fiice, Ileana a reușit în continuare să facă lucrurile să se întâmple. În ceea ce privește specificul festivalului său, o interesează poveștile despre viața și cultura Americii Latine (și, mai nou, ale Peninsulei Iberice). De la selectarea unor voci tinere ca parte din program, alături de filme celebre precum Buena Vista Social Club (Wim Wenders, 1999), proiectat în cadrul ediției de anul acesta, până la organizarea de evenimente conexe, ca serile de tango sau workshop-urile culinare, Ileana nu a uitat că ceea ce își propune an de an este să creeze și să împărtășească experiența unei călătorii în acea oază de latinitate de pe continentul American, de care, la rândul ei, s-a lăsat vrăjită. A împărtăși e sintagma-cheie atât în ceea ce o privește pe Ileana ca om (pe lângă bunul-simț pe care îl predică non-stop), cât și în ceea ce mă privește pe mine în relație cu ea: eu, participantă la un festival restrâns, unde responsabilitățile se concentrează pe umerii voluntarilor mai mult decât în cazul unui festival de film extins, ca TIFF, spre exemplu; iar ea, organizatoarea și cea care ne coordona, care ne-a povestit despre experiența ei, cât se poate de diversă, din lumea filmului.

Povestește-mi puțin despre parcursul tău în industria de film, te rog. Care e traseul de până acum?

Pașii au fost așa: întâi HBO-ul, care a fost și va rămâne de referință, apoi a fost o mică perioadă de consultanță în care am rămas în legătură cu HBO, dar doar pe partea de consultanță și promovare, unde n-am mai gestionat bugete, apoi m-am dus la Transilvania Film unde am făcut distribuție. Deci am plecat dintr-un domeniu confortabil mie, marketing & PR, și am făcut distribuție de film. Habar n-aveam să fac asta. Am stat trei ani să învăț. În paralel cu Transilvania Film, am lucrat pe partea de industry la TIFF și apoi mi-am făcut Freealize pentru că am plecat din țară o perioadă și mi-era mult mai ușor să lucrez pentru business-ul meu decât să-i încurc pe alții. În paralel cu Freealize, am preluat 10 pentru FILM la TIFF pe care l-am făcut patru ani și pe care l-am adorat. Pe urmă am născut. Și am ajuns în ziua de astăzi unde colaborez și cu TIFF, am și Freealize, am făcut încă o ediție Película… Freealize e proiectul constant, dar lucrez pe diverse alte proiecte de pe piață în momentul de față, proiecte de promovare, de PR și consultanță.

Bănuiesc că fiecare job pe care l-ai avut, fiecare poziție în care te-ai aflat, te-a învățat ceva nou.

Am început la HBO, deci, unde am stat zece ani. A fost de departe cea mai lungă relație pe care am avut-o cu un job. Acolo am învățat multe lucruri pe care le-am aplicat după aceea în orice. Inițial mi s-a părut că e odios faptul că trebuie să învăț să fac bugete și deconturi. Eu vrând să lucrez în film, gândindu-mă că filmul e doar o chestie artistică, creativă… Pe urmă mi-am dat seama de faptul că am învățat în ăia zece ani să fac bugete, să fac deconturi, să pun cap la cap niște campanii cu niște sume, să-mi dau seama ce unde se duce și ce se-ntoarce… Am ajuns director de marketing după ce am trecut prin toate astea, deci n-a fost tocmai ușor. Asta a contribuit, de fapt, la ceea ce am putut eu să duc mai departe în orice job pe care l-am avut. Adică da, la început mi se părea inutil și plictisitor. Dar m-a ajutat foarte tare să vorbesc unor oameni pe limba lor, m-a ajutat să îmi creez o coerență în momentul în care-mi fac o strategie, pentru că la HBO am ajuns într-un post deja existent, nu l-am inventat eu, unde a trebuit să vin să învăț și să aplic niște lucruri. Când am plecat și am construit Freealize, când l-am pus pe picioare, sau când am făcut Película, dacă n-aș fi avut informațiile astea, cum se face bugetul, ce să trebuie fac cu el, unde se mă duc cu el, care sunt pilonii importanți…

Ai fi fost poate puțin pierdută.

Da.

Firul roșu care leagă toate aceste experiențe de muncă?

Oamenii. Cred că am oameni cu care lucrez de când eram la HBO sau oameni care mi-au recomandat alți oameni cu care lucrez de o mie de ani. În fiecare loc, mi s-a părut cel mai important ce fel de lume am întâlnit acolo. Filmul e nucleul, polul în jurul căruia am gravitat. Mi se pare că mai mult decât în alte industrii, aici contează foarte mult felul în care ești alcătuit, cât de empatic ești… Ăsta e firul meu roșu, oamenii. Stânga, dreapta, oriunde m-aș duce. E un domeniu unde trebuie să interacționezi prin mai mult decât un mail. Adică oamenii se știu, își aduc aminte de momente împreună…

Simți că e ceva ce-ți lipsește? O direcție care te interesează mai nou sau spre care poate că ai vrea să te îndrepți ca să-ți lărgești privirea de ansamblu?

Partea de cinematograf. Iar aici mă refer la sala în sine, la exploatarea filmului. E ceva ce îmi doresc enorm, e o zonă pe care am văzut-o din afară, ca distribuitor, am avut tangențe cu ea, dar nu am și perspectiva omului care gestionează sala de cinema. Am fost și pe platoul de filmare, am văzut tot, toată zona asta, dar îmi lipsește contactul direct cu spectatorii. Am avut asta la Película, da, dar nu-i același lucru.

Am făcut voluntariat pentru cinematografe în Germania cât am fost plecată. Lucram pentru casă pe diverse proiecte, dar voiam să înțeleg cinematograful în sine. Am avut norocul să fiu foarte aproape de un cinematograf de artă în Hamburg, iar în timpul Festivalului de Film de la Hamburg m-am împrietenit cu oamenii de acolo. Așa am ajuns să fac voluntariat timp de zece zile pentru festival, unde m-am ocupat cu multe, de la făcut acces în sală și vândut popcorn, până la strâns nachos de pe mochetă.

Haide să-ți spun ceva din perspectiva unui om care a fost voluntar la Película. Până acum, pentru mine aceea a fost poate cea mai mișto experiență dintre cele în care am zis să dau o mână de ajutor la un festival. Uite, spre exemplu, de puține ori se întâmplă ca voluntarii să vadă cine-i în spatele festivalului pentru care lucrează, iar faptul că am ajuns să te cunoaștem direct, cred că ne-a dat un sentiment de familiaritate pe care îl întâlnești tot mai greu.

Știi de ce se întâmplă asta? Pentru că, de obicei, la festivaluri ai echipa organizațională și e acest coordonator de voluntari care îi gestionează. Película a fost făcut de un om. Dacă nu erați voi, eu nu puteam să-l implementez. Eu m-am aruncat cu capul înainte în relația cu voi, iar voi ați venit cu tot ce știați. E o relație emoțională, da, și reciprocă, aș zice. V-ați responsabilizat cumva și ați făcut să se întâmple lucruri.

Iar din partea ta a contat mult că există această încredere.

Da, a fost unu la unu. Dacă vrei foarte tare să faci ceva, găsești soluții. Iar soluția mea ați fost voi. De altfel, o soluție minunată.

Revenind în prezent: cum a decurs ediția de la Cluj de anul acesta?

Eu îmi doream Película la Cluj încă de la prima ediție din București. Voiam să răspândesc America Latină, ca pe o mică pânză de păianjen, în toată țara. A fost complicat financiar, da. Dar anul ăsta am zis că e acum ori niciodată. Mi s-a părut că orașul avea nevoie de așa ceva, deși e un oraș în care se întâmplă lucruri, pe care TIFF-ul l-a crescut. Dar totul s-a întâmplat treptat. În prima zi n-a fost foarte multă lume, dar am avut flashmob-ul de tango unde au venit mulți. A doua zi, hop, mai multă lume! Și a treia zi, și mai multă lume. Ce mi-a plăcut cel mai mult la Cluj e că am stat de vorbă cu spectatorii la finalul filmelor, ceea ce făceam în primele ediții la București. Și auzeam întrebări de genul dar de ce n-ați venit până acum?, când veniți la anul?, cum v-a venit ideea festivalului? Oamenii voiau să afle povestea festivalului. Și le-am spus-o.

Cât de greu ți-a fost anul acesta să pui festivalul pe picioare din punct de al gestionării unui astfel de eveniment în vremuri pandemice?

Anul trecut a fost anul decisiv pentru mine. Oricum mi-e foarte greu să-l fac în fiecare an. Dar festivalul ăsta fără sala de cinema mi se pare că e…  Adică e frumos online-ul, e bun, ne-a ajutat, dar contează vibrația, simțirile, atingerile; plângi, îți curge o lacrimă… N-am vrut să-l fac anul trecut, dar cei de la Bad Unicorn, cu care m-am sfătuit, au zis că Ileana, nu poți să renunți în pandemie, adică ce, te face pe tine o pandemie? Și așa am ajuns să-l fac online. Cumva, s-a simțit că există. Iar anul ăsta a fost mult mai ușor ca anul trecut, pentru că anul trecut m-am întâlnit cu patruzeci de oameni afară la Institutul Francez, cu măști, cu distanțare. Când i-am văzut mi s-a părut groaznic de trist.

Folosesc iar expresia fir roșu, de data asta ca să te întreb ce e acel ceva comun pe care îl cauți în filmele proiectate la festival?

Îmi doresc ca oamenii să experimenteze și cultura, și societatea, și orașele Americii Latine. Adică asta contează, în afară de povestea filmului. Au fost și blockbustere pe care le-am adus, ce-i drept câteva, pentru că le-am găsit reprezentative. Mă interesează background-ul, lumea din spatele personajelor, simbolurile unei epoci și ale unei culturi. E competiția, pe care an de an am încercat să o fac tot mai bună, și filmele anexate ei, care redau lumea aia.

Ce concluzii ai la final de Película 2021?

La Cluj, de exemplu, m-a bucurat să descopăr comunitatea asta de oameni îndrăgostiți de America Latină. A trebuit să obținem aprobare de la Primărie pentru a avea niște perechi care să danseze tango în stradă și am obținut-o pentru zece perechi. Nu știu cum, dar s-au adunat mai multe. A fost o surpriză extraordinară.

Iar pentru București, experiența cea mai mișto a fost la Verde Stop Arena, pe lângă oamenii de acolo care ne-au găzduit și au fost super drăguți. Când pui piciorul pe iarba aia, gata, știi că s-a terminat cu orice grijă, cu orice supărare. Cel mai mult mi-am dorit să fac asta pentru copii. Știu că Coco s-a mai văzut, dar locul ăla cu copiii, cu picturile pe față, a fost un întreg.

Anul trecut ai făcut până la urmă încă o ediție de Película, anul acesta la fel, deși ambele s-au petrecut într-o perioadă incertă. Cum ai gestionat de-a lungul anilor momentele dificile? Ce impuls ai avut care să te facă să treci peste hopuri?

Cred că mai mult decât experiență, felul în care o faci ține de firea ta. Am plecat din locuri în care mi-era bine, unde eram safe, fără să am safety net, dar n-am avut loc din care să mă desprind cu supărare. Viața noastră e alcătuită din tot soiul de momente. Avem urcușuri și avem coborâșuri. Cred că la mine, povestea asta cu copiii, care realmente mi-au dat viața peste cap … Știm cu toții poveștile alea cu copiii îți schimbă viața, n-o să mai poți să faci niciodată nu știu ce… Pentru cineva cu o viață e flashy, cu oameni tot timpul în jurul ei, petreceri, festivaluri, ieșiri, avioane, pare dramatic. În cazul meu, da, copiii mi-au schimbat viața, dar m-au făcut mai echilibrată, mai eficientă și mai creativă. Pentru că în puținul timp pe care-l am la dispoziție când nu le fac de mâncare sau nu mă joc cu ei – uite, jocul mi-a lipsit în ultimii douăzeci de ani; toți vrem să devenim oameni mari cât mai repede, dar uite că prin joacă poți să descoperi atâtea… După ce am avut primul copil, după ce am auzit poveștile alea, am ajuns să mă întreb dacă o să mai pot lucra în zona asta unde totul se schimbă, unde nu prea ai siguranța zilei de mâine…

Te-au făcut cumva cele două luni de carantină de anul trecut să-ți regândești puțin prioritățile?

E adevărat că în pandemie, stând mai mult timp cu copiii și încercând să-i fac să uite că nu e voie afară, am fost mega creativă în joacă și-n altele, dar am uitat de lucrurile care-mi fac mie plăcere. Iar mie chiar îmi place să lucrez. Nu o văd ca pe o corvoadă. Timp de opt-nouă luni, am cam rupt contactul cu zona asta de film, n-am prea știut ce se întâmplă. Evitam să mă uit pe Internet și m-am gândit serios dacă n-ar fi mai bine să mă întorc într-o corporație, dacă nu m-aș simți mai safe. Observam ce se întâmplă pe piață, toate cinematografele erau închise și mi s-a părut așa, că rămânem în aer. Plus că n-a venit niciun ajutor de la stat… N-am înțeles de ce zona asta de cultură a fost atât marginalizată. E foarte adevărat, eu nu sunt un etalon pentru o nație întreagă, dar există oameni care chiar au nevoie de entertainment, de cultură, sau de altceva în afară de mâncare ca să trăiască. Eu chiar am nevoie.

Și atunci a fost puțin dezamăgită și m-am gândit că mai bine m-aș angaja, apoi am zis mai bine e să aștept totuși. Așa am apucat să fac Película aia din pandemie. Îmi vine să renunț, da, și sunt sigură că multora le vine să renunțe câteodată. Uite, renunțăm din cauza taxelor, de exemplu. Sunt mult prea mari față de ce câștigăm. Primul an cu firma a fost ceva odios, când mi-am dat seama cât dau la stat. Dar pe urmă cumva am început să pun în balanță, să înțeleg că trebuie să pun întotdeauna niște bani deoparte pentru TVA-uri. Așa am observat că noi nu prea avem educație financiară, cel puțin generația mea nu prea a avut, a trebuit să învețe cumva din mers.

Cum îți este ca femeie în industria de film? Te-ai lovit vreodată de nu-uri spuse absurd?

N-am avut această problemă, legată de distincția asta, dacă ești bărbat sau dacă ești femeie. Am fost în roluri de conducere și mi-am zis că înțeleg de ce ar trebui să fie aici o femeie, pentru că, poate, ar gestiona lucrurile mai bine din punct de vedere emoțional, ar fi mai dispusă să înțeleagă ce se petrece. Na, dar asta e nișa mea, totuși nu sunt regizor. Dar uite, unii din cei mai buni producători pe care-i avem în România sunt femei. După cum am zis, eu n-am făcut niciodată diferența asta masculin-feminin. Și nu m-am simțit niciodată marginalizată pentru că sunt femeie.

Ce așteptări aveai, dacă aveai, de la primul job în film, cel la HBO? Și cum îți vedeai înaintarea în industrie?

Nu aveam așteptări, dar voi aveți avantajul ăsta extraordinar de a le putea avea.

De ce?

Acum, totul e mai specializat. Dar revenind, nu cred că a fost din cauza mea, faptul că nu am avut așteptări. Când eram eu în facultate, aspirațiile noastre erau așa: să terminăm Economie sau Drept ca să putem face rost de bani, dar nu știam ce implică nici una, nici alta.

Spune-mi ceva ce îți place la munca pe care o faci, ceva aplicat.

Zona asta de platou, set, reacțiile alea la cald, asta îmi place cel mai mult… Munca cu actorii… Astea nu ți le scrie nimeni. Da, ți se zice în mare ce trebuie să faci, dar modul în care o faci ține doar de tine. Dacă aș fi știut de toată chestia asta cu PR-ul pe set, aia mi-aș fi ales să fac de la bun început, aia ar fi fost meseria mea.

Cea mai mare realizare?

Eu zic că am două, pe zona de publicity mai ales. Prima este cea cu Discovery, când au filmat Harley and the Davidsons în România. Pentru mine, experiența aia a fost incredibilă, în primul rând ca durată. Niciodată n-am stat pe platou mai multe de trei luni și jumătate, patru. Se filma zilnic, cu excepția weekendurilor. Am văzut cum se creează motocicletele alea, am trecut prin tot, tot, tot. De la a pune noroi pe jos ca să aibă prin ce trece motocicleta, la cascadorii. Intersecția dintre cele două echipe de producție, cea românească și cea din State, iarăși, mi s-a părut interesantă. A doua e See You Soon, din 2017.

Știu că e ceva standard, clișeic, dar este așa pe bună dreptate. Așa că am să te întreb: ce sfaturi ai pentru cei la început de drum (în film, dar nu numai)?

Nu contează că nu știi ceva. Trebuie să te gândești că poți ști orice. Poate îți lipsește know how-ul, dar pe ăsta îl capeți în timp. Trebuie doar să ai răbdare cu tine. A, și să fii un bun ascultător, pe lângă bunul simț pe care-l putem dobândi cu toții.