Imagini recontextualizate – Sahia Vintage: Referințe și valori (partea I)

În căutările mele prin arhivele Sahia Vintage m-am bucurat ca un copil redescoperind lumea în care-am crescut până la adolescență, România anilor ’80. M-am distrat deopotrivă la comentariile copilului meu devenit major în 2020, când vizionam împreună documentarele: „Uite, asta-i muzica din jocurile mele!…Toți copiii de la grădiniță erau tunși la fel și purtau uniforme?… Chiar stăteați grămadă ca să vedeți animații și clipuri muzicale?” întreabă Luca în timp ce vede Cota zero (Laurentiu Damian, 1988) și Într-o zi ca oricare alta (Copel Moscu, 1985-1990). Alte referințe, alte valori. Mă întreb cum va descoperi el aceleași filme de arhivă când va deveni adult și va înțelege mai mult din ce-a însemnat metafora construită de Copel Moscu în filmul său interzis sau când vor avea un alt sens trimiterile lui Laurențiu Damian către reperele occidentale la care priveau minerii de la Cota zero?

Îmi place să văd documentarele studioului Sahia în primul rând fără sunet, să dau deoparte învelișul propagandistic. Dar chiar și cu acea coloană sonoră, mă impresionează valoarea documentară pe care-o au și profesionalismul documentariștilor de la Sahia, care reușeau să transforme în artă cinematografică chiar și o comandă politică. Ca de pildă filmul lui Copel Moscu, Va veni o zi, o metaforă extraordinară a educației socialiste pentru formarea omului nou, la care eu am râs copios în timp ce copilul mă privea fără să înțeleagă ce-i așa de comic. Înainte de ‘89 n-am apucat să văd niciunul dintre documentarele Sahia, nici la cinema, nici la Televiziunea Română, singurul canal disponibil pe atunci în țară. Pe marile ecrane vedeam fie filme românești, fie străine, cele mai multe comerciale. În schimb, până în adolescență consumasem mai degrabă film sovietic, prin canale de televiziune prinse de la vecinii de peste Prut, cu antena cocoțată pe casă. La mine-n familie se vedeau basme rusești, produse cu instrumente cinematografice și filme de război, marca MosFilm sau LenFilm. Noțiunea de documentar la acea vreme era strâns legată, în mintea mea, de Teleenciclopedia, pe care n-o ratam în nicio seară de sâmbătă. Cam astea erau reperele și valorile mele de-atunci, dacă vorbesc despre filme. Între timp mi-am făcut din documentar o profesie, am început să-mi fac o cultură în acest sens, alături de colegii și profesorii de la UNATC. Așa mi s-au schimbat și referințele și valorile. Descifrez diferit acum un film, nu doar pentru că am în spate o altă cultură, ci și pentru că, între timp, am căpătat o altă înțelegere a lumii.

Programele educaționale Sahia Vintage, care trec pe la liceeni cu proiecții de documentar produs înainte de ’89, sunt binevenite, dacă tinerii vor privi la ele critic și cu filtre nuanțate. Mai mult, digitizarea integrală a arhivei lor, cu acces online gratuit, ar ajuta înțelegerea acelei epoci, acelei culturi, care, deși comunistă, nu înseamnă acum „bună de aruncat la coșul de gunoi al istoriei”. Producțiile Sahia au pus o temelie importantă la istoria documentarului românesc. Ascultând interviurile cu sahioții, cum sunt numiți foștii angajați Sahia, care realizau aproape 400 de filme pe an, nu pot să spun că nu-i invidiez că erau ca o familie în acel studio consacrat documentarului. Și, spre deosebire de zilele noastre, când te frămânți și găsești cu greu finanțări pentru documentar, atunci beneficiau de resurse de producție, într-un sistem funcțional, pentru a realiza toate acele filme.

E foarte binevenită platforma Sahia Vintage pentru oricine vrea să cunoască și să exploreze acele generații de documentariști, acele timpuri reflectate în creațiile lor, filme care-și păstrează valoarea chiar și cu acel comentariul politic moralizator din care nu lipseau cuvinte cheie și clișee verbale impuse de sistem. „Dacă vom ști de unde venim, vom ști și încotro ne îndreptăm” spune unul dintre lucrătorii de la Avicola Bacău, protagonist al documentarului lui Copel Moscu. Filmul său, Într-o zi ca oricare alta/ Va veni o zi, produs și interzis în 1985, și-a recăpătat libertatea și dreptul de a fi arătat în 1990. Tot atunci a căpătat un al doilea titlu, Va veni o zi. Încă nu știu raționamentul care-a dus la acest nou titlu, dar documentarul mi se pare genial prin capacitatea lui de a sintetiza într-o metaforă cinematografică încercările sistemului comunist de a ne șablona gândirea și comportamentul încă de mici. Fragmentul pe care-l poate vedea oricine pe platforma Sahia Vintage reprezintă doar o treime din film și te introduce în stilistica regizorului și-n registrul său satiric, mucalit, marca Copel Moscu, dar nu-ți dezvăluie metafora documentarului.

Faptul că filmul debutează cu grupul de Șoimi ai patriei care intră organizați doi câte doi în curtea grădiniței, pe racordajul unor instrumente clasice, și se termină pe muzică clasică cu imaginea unui șir ordonat de păsări jumulite și decapitate, atârnate pe o linie de procesare a cărnii, nu poate fi decât dovada faptului că cineastul Copel Moscu a știut clar ce face și ce mesaje va transmite. El stăpânește instrumentele și limbajul cinematografic, folosind abil lumina, muzica, comentariul și mizanscena, dar mai ales structurând filmul în jurul binoamelor copil-ou, adult-curcă jumulită, educație-propagandă și producție de masă. Sunt convinsă că s-a distrat copios în toate etapele realizării filmului. „Anotimpurile” lui Vivaldi fac trecerea de la grădiniță, unde copiii sunt educați cu muzică clasică, la incubatorul de la ferma avicolă, unde se „clocesc” industrial ouăle din care ies viitorii adulți, curci bune de pus pe masă sau oameni obedienți, așa cum ne sugerează regizorul prin intercalarea în secvența de la incubator a unui cadru mai scurt de două secunde cu oameni pe stradă. Pendulările între pui și copii, între păsări și oameni, între grădiniță și ferma agricolă, converg către același mesaj hâtru și clar al regizorului Copel Moscu: statul socialist ne vrea pe toți aliniați, jumuliți de orice personalitate, decapitați, buni de puși pe masa „supraviețuitorilor”. Chiar din gura directorului aflăm însemnătatea acestei instituții și a misiunii lui: “grădinița înseamnă crearea  unei generații de o calitate cu totul deosebită”, dar carențele lui de educație, ușor de înțeles din felul în care vorbește, incapabil să se exprime corect în limba maternă, conturează din start un personaj hilar și tot ceea ce spune pe parcursul filmului ajunge să stârnească râsul, demontând autoritatea cu care a fost învestit de către sistem – și mai departe credibilitatea întregului aparat de stat: nu poți educa dacă nu ești, la rândul tău,  un om educat. Pe parcursul pledoariei directorului de grădiniță despre educația omului nou, vedem copiii uitându-se la animații de peste ocean, marca Disney. Din nou un cadru scurt sparge secvența, și vedem un muncitor ce curăță cu jetul de apă o încăpere din abator, pe un accent muzical de thriller. Spre finalul filmului vom primi și cheia de descifrare a acestui cadru scurt. Se revine la lecția de muzică, la prezentarea instrumentelor ce scot sunete „gingașe și frumoase”, urmată de piuitul puilor pufoși de curcă, pasăre „extraordinar de curioasă… și afectivă.” „Filosofia de viață a curcilor” captive și crescute pentru consum este expusă de un specialist agronom, al cărui discurs este restructurat asumat de către regizor, prin montarea sunetului captat la Avicola Bacău, comanditarul filmului, conștient că mesajul purtat avea să ducă la cenzurarea filmului: pentru că-n „orice colectivitate se naște o ierarhie, iar când se deranjează această colectivitate, apar conflictele… și ȘEFUL se instalează ca un mod de a asigura evoluția sau mersul înainte al populației respective.Dar imaginile cu acei curcani crescuți în „colectivitate”, cotcodăcind la unison, lungindu-și gâturile și scuturând mărgelele, mă duc cu gândul la noi, oamenii din societățile care-și uniformizează cetățenii prin educația de masă: suntem crescuți din start pentru a fi sacrificați, nu trebuie decât să înghițim ce ni se pune-n față și să repetăm în cor, după cum ni se zice: „Violoncel! ”.

Otto Urbanski, cel care semnează imaginea filmului, pare că savurează la fel de mult ca regizorul realitatea pe care-o surprinde pe peliculă la ferma avicolă. De la oul învăluit în vălătuci de fum și pus sub reflector, ca o adevărată vedetă, până la genialul cadru final al filmului: un șir interminabil de păsări jumulite, decapitate și răstignite deasupra benzii de producție, gata să ajungă în farfurie, după ce-au parcurs un întreg proces tehnologic foarte bine elaborat și controlat. O parabolă a ceea ce puii de om, din grădiniță, urmau să devină sub atenta îndrumare și grijă a partidului unic din România.  Trebuie să se nască careva care să le asigure un mers în față… La un moment dat poți să ai probleme într-un mare adăpost de un conflict social care să ducă la probleme foarte grave. Intervine de-acuma tehnica celui care cunoaște, cum să STOPEZE faptul ca atare.”

Dacă ar fi să aleg din multitudinea de cadre și secvențe una care să-mi fie favorită, mi-ar fi foarte greu. Mi se pare că fiecare cadru are frumusețe și valoarea sa și, așa cum sunt înșiruite în contextul montajului, capătă sensul satiric dorit de regizor, un înțeles subtil, în registrul comic.

Suprapunerea imaginilor din linia automatizată de spargere a ouălor peste muzica clasică și explicația specialistului despre „calmarea zgomotului mașinilor cu zgomotul muzicii fără intenția de-a o înțelege” dar care duce la creșterea productivității, poate fi greu de decodat de generațiile de acum, dar poate stârni amintiri urâte celor care au muncit în vremurile ceaușiste, când productivitatea era un cuvânt cheie care teroriza toate industriile: periodic trebuiau raportate creșteri importante ale productivității, iar raportările erau aproape toate false, umflate.

În a doua parte a filmului apare o subtemă nouă ce pare ruptă de direcția principală a documentarului: sexarea, când „puicuțele” sunt separate de „cocoșei” pentru că doar ele vor fi crescute pentru ouă, în timp ce cocoșeii vor deveni „făină furajeră”. În manieră similară, Copel Moscu încearcă o metaforă prin asocierea acestei secvențe cu filosofarea muncitoarelor pe marginea căutării partenerului de viață. Deși regizorul ne introduce într-o lume necunoscută și spectaculoasă din ferma de păsări, mai exact în secția de sexare, această abordare ne îndepărtează de direcția inițială.

Pe o muzică triumfalistă, ni se prezintă liniile de sacrificare din fermă care ne lămuresc cadrul scurt strecurat la începutul filmului: muncitorul cu furtunul și jetul de apă curăță de fapt toată mizeria lăsată-n urmă de tot acest proces de sacrificare a păsărilor. Imediat apare și vocea lămuritoare a directorului întreprinderii: “creștem oameni de calitate superioară”, în timp de fulgii păsărilor jumulite cad prin fața obiectivului curios, dornic să descopere concluzia metaforei filmice, dincolo de ușa închisă- pregătim pentru viață niște curci fără cap, care nu diferă prin nimic una de alta, aliniate, sacrificate și pregătite să fie mâncate.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like