Numele lui Greta Gerwig este acum întipărit în Barbie pink în conștiința colectivă a consumatorilor amatori de cinema, ca urmare a succesului de la box-office a recentului său film, care a încoronat-o drept prima femeie cu titlul deplin de regizor care a atins, și apoi a depășit, miliardul de dolari. 

Totul despre parcursul carierei lui Gerwig pare să valideze visul hollywoodian al cineastelor în devenire, de la tânără refuzată de programele MFA de studii superioare în arte, la cea care a secat resursele de roz din State; prezența sa în industria filmului e demnă de fantezia artistică a oricărei hopeless romantic a suburbiilor americane. Transcenderea de la underdog la reprezentantă a feminismului liberal de masă în film, deși marcată de niște simptome de precaritate ale industriei (aspecte la care voi reveni mai târziu), este și, în cel mai simplu mod, o reflexie a capacităților lui Gerwig ca actriță și creatoare. Cel mai remarcabil este cum încă de la cochetările sale incipiente cu nișa mumblecore – în care este până azi considerată the it girl – Gerwig a reușit să se afirme ca o pionieră, poate dintr-o ambiție personală profundă, și cu siguranță ajutată de efervescența individuală care îi este asociată. Aflându-se undeva între etichetele de girl next door și manic pixie dream girl ale cinemaului american, un factor motorizant al succesului la public al actriței devenite regizoare este fără îndoială un farmec à la protagonistele dantelate din filmele Sofiei Coppola (cam singura cineastă de până la Gerwig care a reușit cu adevărat să stea la aceeași masă cu camarazii-bărbați de la Hollywood). Poate ea oferă versiunea mai cu picioarele pe pământ, dar care cu siguranță rezonează în fan base-ul ei de femei tinere. Carisma sa și-a găsit potențialul, cred eu, puțin înainte de debutul său regizoral solo, Lady Bird (2017), și a fost incontestabil validată prin relația cu regizorul-scenarist Noah Baumbach, începută cu Greenberg (2010).  

A doua lor colaborare, Frances Ha (2013), unde Gerwig își asumă atât rolul de star cât și cel de co-scenaristă, reușește nu doar să concretizeze locul ei pe hartă ca cineastă, dar și să pună bazele viitorul ei brand – zvârcolirile feminității moderne, filtrate printr-o lentilă pe cât de sinceră, pe atât de marcată de speranță aspirațională. Intervievând cuplul pentru The New Yorker, cu ocazia apariției Frances Ha, Ian Parker rezumă, printr-o retorică care cară mai mult sau mai puțin un ton umoristic, esențialul acestui film: „Ați realizat Frances Ha în secret și ați avut un buget care v-a lăsat să faceți, în esență, ce ați vrut; în acest proces v-ați îndrăgostit, iar când filmul s-a lansat toată lumea s-a îndrăgostit de el, așa că este probabil adevărat că ați avut cea mai reușită experiență cinematografică, care nu va putea fi recreată, iar tot restul vieții voastre va fi o dezamăgire.” Greta Gerwig răspunde modest și ironic: „Este, probabil, adevărat”.

Frances Ha pare să reflecte, prin toate fațetele sale, un romantism încapsulat într-o oră și jumătate de fragmente deopotrivă autoreferențiale și vulnerabil de fragede. Premisa producției s-a afirmat ca dorința de a experimenta cu un stil regizoral, în interiorul și în afara filmului, care amintește de Nouvelle Vague și de cineaștii săi tineri – lipsa restrângerilor artistice, bugetul mic, și colaborarea cu câțiva oameni apropiați care aparțin aceluiași ideal artistic. Filmul este tributar esteticii și cadenței curentului, cu un alb-negru vehement dorit de regizor, un montaj sacadat și capitole simbolice care dau formă unei contemplări asupra tinereții înflăcărate, dar care rămâne incredibil de originală, prin modul în care răstoarnă clișeele din care își trage seva, raportându-se mereu la o realitate particulară. Într-o producție standard, aventura peste Atlantic ar fi fost revitalizantă și incredibilă (vezi, spre exemplu, reprezentările din Emily in Paris), dar Parisul lui Frances – dezorientant și singuratic – îi dublează starea protagonistei. Fondul complementează forma, așa cum arată sfâșietoarea și jenanta secvență a cinei, în care Frances se găsește la o masă de străini, care sunt tot ceea ce ea nu reușește (împliniți în carieră, stabili, gata să înceapă familii), și ajunge să-și confeseze intoxicată perspectiva inocentă și dulce asupra conexiunilor umane. Gerwig pune elegant în cuvinte ce a stat în spatele scrierii monologului lui Frances – „i-am dat ceva în care să creadă”– ce nu e doar un semn al puterii personajului, ci și face ceva ce cred că este esențial în reușita acestei povești: își diagnostichează protagonista, condamnată de constrângerile epocii ei la mediocritate, cu cea mai comună nevroză a lumii moderne – speranța în iubire mai presus de toate. Reușitele lui Frances din final se impun ca incredibil de gratificatoare în pofida modestiei lor, tocmai prin sinceritatea lor absolută. Lumea ei stilizată monocrom și pulsând cu pop electric optzecist reușește să fie în esență echivalentă unei realități văzute prin ochii unui visător de profesie.

Cu fiecare film, regizoarea pare să reia și să dezvolte acele elemente care îi sunt personale, apoi să construiască din ele discursuri despre experiențe feminine, dacă nu universale, măcar puternic recognoscibile, exact prin simplitatea lor familiară. În Lady Bird, producție A24 în care beneficiază de responsabilitatea auctorială completă, Sacramento-ul lui Frances și al lui Gerwig îi revine lui Christine. Orașul devine un fond pentru revelarea variațiunii adolescentine a angoaselor și strălucirilor unei protagoniste care este, în esență, tăiată din aceiași fibră cu antecedenta sa, dar plasată în punctul în care poate doar tânji – după New York, cariera de artist și iubirea autentică. Încadrarea concretă în genul coming of age cristalizează tema preferată a regizoarei: maturizarea. La baza demersurilor lui Gerwig, cel puțin de până în acest punct, cred că stă, de fapt, dualitatea cu care această temă este tratată. 

În Lady Bird, pe de-o parte, este evident realismul asumat în care se înrădăcinează povestea. Întrebată despre film, Gerwig afirmă: „Nimic din film nu s-a întâmplat literalmente în viața mea, dar are un miez de adevăr care rezonează cu ceea ce știu”. Christine (Saoirse Ronan) nu primește rolul principal în spectacolul liceului, își pierde virginitatea în circa 2 minute, se chinuie să treacă examenul auto, se lasă amintită doar ca fata care a băut prea mult la prima petrecere de facultate, și reușește să facă pace cu mama sa abia când e la un zbor de avion distanță. Este, mai presus de toate, o fată oarecare, cu problemele unei fete oarecare. Pe cealaltă parte, transpare și romantismul cu care Gerwig își colorează filmele. În același interviu pentru The New Yorker, cineasta numește The Shadow Line, volumul lui Joseph Conrad, ca o puternică sursă de inspirație personală. Cartea își bazează titlul și principala alegorie narativă pe conceptul graniței dintre două teritorii maritime – linie de care marinarii nu pot ști că au trecut până când fapta e deja îndeplinită. Aici se conturează cel mai clar viziunea lui Gerwig asupra maturizării: un drum pe care nu știi că l-ai parcurs până nu te afli de partea cealaltă, un proces pe care îl poți vedea în ansamblu doar din oglinda retrovizoare. Sam Levy, directorul de imagine Lady Bird, a fost instruit să capteze imagini care, explică el, „se simt ca o amintire”;  nu cred că există o sintagmă mai potrivită care să descrie străzile pustii, dar vibrante din Sacramento. Astfel, o anume melancolie dulce care punctează subtil dar esențial discursurile lui Gerwig din filmele care au consacrat-o ca the indie darling.

Aceste lentile pe care regizoarea le pune în fața camerei și care îi filtrează reprezentările devin din ce în ce mai roz cu fiecare producție. Interesul pentru reprezentarea maturizării feminine continuă apoi și cu parcursul surorilor din Little Women / Fiicele doctorului March (2019) și transcenderea lui Barbie de la păpușă de plastic la posesoare de organe reproductive și plătitoare de taxe. Proiectele lui Gerwig au ajuns treptat să se găsească la intersecțiile dintre companii de producție gigante, nominalizări la Oscaruri și alegerea ei să ecranizeze povești care nu îi aparțin în totalitate. A devenit evident printre publicul critic faptul că sinceritatea (sinonimă mai ales  primelor sale proiecte) este, mai degrabă, alocată unor discursuri limitate despre feminitate. Fetele doctorului sunt dintr-un secol trecut, albe, aparțin clasei mijlocii, arată ca Emma Watson sau Florence Pugh și trăiesc un aproximativ happily ever after ideal. Barbie învață feminism 101 sponsorizat de mașini sport și Birkenstock. 

Desigur, microfonul ar trebui să treacă și pe la niște reprezentanți ai unor comunități mai diverse, dar cum asta se întâmplă rar, și cum Gerwig și-a asumat responsabilitatea de a aduce lupta de emancipare în Barbieland, criticile la adresa rezultatului colaborării cu Mattel și a lipsei sale de intersecționalitate sunt, dacă nu în totalitate juste, atunci cel puțin cu siguranță așteptate. De cealaltă parte, promisiunea ca cineva care a exersat controlul doar asupra propriilor experiențe cu nedreptatea lumii să aibă o perspectivă universală e una puțin realistă. Percepțiile critice tot mai polarizate asupra locului lui Gerwig și poveștilor sale în industrie, consider, ridică mai pronunțat niște problematici despre sistem în sine și accesul unui anumit tip de discurs în mainstream, decât despre political correctness-ul cineastei însăși.

În orice caz, moralitatea nu este un standard la care camarazii-bărbați de la Hollywood să fi fost vreodată  ținuți. Cred că valoarea lui Barbie (2023) se găsește mai degrabă în impactul exterior filmului în sine – dialogul intergenerațional pe care l-a stârnit și milioanele de oameni pe care i-a adus în sălile de cinema, purtând roz pentru un simț de comunitate. Cert este că, deși semnătura auctorială a lui Gerwig este acum, ca urmare a circumstanțelor de producție, mai opacă decât în era indie, se poate desluși în continuare elementul fundamental filmografiei sale – o explorare a schimbării și maturizării. În ciuda tuturor controverselor sale, aceasta se susține prin modul inedit în care este construită cinematografic, de la coregrafierea meticuloasă a dialogului și montajului, la capturarea atmosferei specifice realităților mundane, la arhitectura complexă a unor lumi imaginate. Greta Gerwig, cu parcursul său pe departe de a fi ireproșabil, este o cineastă cu siguranță unică și cu siguranță care și-a câștigat locul la masa mogulilor cinemaului american.