Ex Machina aparține unui subgen de SF-uri denumit informal „cu cinci minute în viitor”, în care lumea reprezentată e cam aceeași pe care o știm de astăzi, dar câteva invenții pe care le așteaptă societatea noastră s-au îndeplinit deja. Deși filmul regizat de Alex Garland e despre o generație hipersofisticată de roboți, o mare parte din tehnologia înaltă există deja în serviciile Google: motorul de căutare din film, Bluebook, care are destulă informație cât să hrănească o inteligență artificială e o replică destul de exactă a lui; știe să asculte, să vorbească, să compare fotografii (și, implicit, să înțeleagă limbajul corpului). Faptul că un robot echipat cu un astfel de software e capabil de conștiință pare un salt al imaginației destul de mic. La fel, sistemul în care Dr. Frankenstein al filmului (un IT-ist cu numele de Nathan, interpretat de Oscar Isaac) își concepe creatura se aseamănă cu mediul IT de azi cam tot atât cât seamănă The Wolf of Wall Street cu realitățile bursei de valori (deci cu ierarhii și mod de funcționare autentice, dar accentuând detaliile spectaculoase).

Acțiunea se petrece în casa minimalist-futuristă de pe domeniul lui Nathan și începe odată cu sosirea lui Caleb (Domhnall Gleeson), un tânăr programator talentat, la reședința șefului său. Caleb e adus aici să o evalueze pe Ava (Alicia Vikander), al cărei corp e, evident, creat artificial (porțiunile semitransparente din silueta/carcasa ei lasă la vedere circuitele electrice și lichidul de răcire care o ajută să funcționeze), în timp ce expresiile feței și abilitățile de interacțiune socială o fac să pară o pământeancă bine crescută. Misiunea invitatului în săptămâna pe care o va petrece aici – formulată în termeni oarecum echivoci – e să hotărască în urma unor „sesiuni” cu Ava dacă poate să facă diferența între reacțiile ei și comportamentul uman. E clar de la început că e fascinat de ea, cu toată seriozitatea de specialist IT în formare şi, probabil, cu mult mai mult interes interpersonal (dacă se poate numi aşa).

Dincolo de familiaritatea de suprafață a personajelor, mizele sunt mari. Ex Machina a fost analizat convingător ca o reinterpretare a Genezei biblice într-un articol din The New York Review of Books, iar personajul lui Isaac e destul de pătruns de orgoliul de Creator (nu numai că locuiește departe de alți oameni, dar se referă la sine ca la tatăl lui Ava și acceptă sugestia că ar fi un Dumnezeu, plus că măsluiește loteria prin care Caleb e adus să-l vadă, ca să-l facă să creadă că e favorizat de destin, nu că l-a ales după reputație). În plus, deși se desfășoară ca o dramă în patru personaje (cei trei menționați și Kyoko, asistenta lui Nathan), ni se sugerează de repetate ori că viitorul depinde de ce se hotărăște aici: Ava ar putea fi un prototip pentru generația mai eficientă care nu va înlocui doar inteligența artificială deja existentă, ci și oamenii. Ce face filmul să fie înfricoșător, în principii, e subţierea graniţei dintre roboți și oameni până când e greu de zis cine pe cine studiază sau cine apasă pe butoanele celuilalt – dacă roboţii sunt într-adevăr curioşi şi înzestraţi cu conştiinţă, atunci de ce am mai fi noi superiori moral?

Având un buget relativ mic și libertatea pe care o permite acest lucru, Ex Machina e o formă de inteligentă de entertainment – în ciuda sentimentului, prezent de la începutul filmului, că observăm calmul de dinaintea furtunii, e destul loc pentru discuții erudite între Nathan și Caleb despre umanitate și acțiuni gratuite. Deviind de la clișeul de geek, personajul lui Oscar Isaac are un comportament de mascul alfa postadolescent: face sport, bea mult și impune într-un mod aproape deranjant pentru Caleb ca discuțiile lor să fie informale. E şi foarte tânăr pentru autoritatea şi vechimea pe care le are – aflăm că scrisese deja codul pentru Bluebook la 13 ani. Caleb, stand-in-ul (înlocuitorul) clasic al spectatorilor din film, se distinge prin cât de rar reușește să se distingă – cu toate că are simţul observaţiei şi elan, e clar că e dominat pe de o parte de Nathan, de cealaltă parte de Ava – care observă repede că n-ar fi o apropiere echitabilă între ei dacă doar ea e luată la întrebări.

Ex Machina e un debut regizoral notabil pentru scriitorul-devenit-scenarist-devenit-regizor Alex Garland (deşi el contestă că tranziţia a fost, de fapt, lină, pentru că lucrează cu aproximativ aceiaşi oameni şi că era deja obişnuit, ca scenarist, să fie pe platou). Cu toate astea, în ciuda execuţiei, e uşor de găsit feluri în care filmul putea fi mai captivant sau mai complex. De exemplu, ştim destul de puţine despre cât de răspândită e tehnologia pe care o creează Nathan (avem mai multe piste că îşi creează androidele pentru uz personal) ca să ne putem explica utilitatea ei socială sau posibila evoluție. Cât despre dinamica stânjenită/monotonă din cuplul Caleb-Ava, criticul de film Anthony Lane remarcă în The New Yorker că încă nu a venit ziua „în care spiritul screwball-ului să coboare asupra roboticii”. Și există deja destule apărări feministe ale filmului, dar e greu de demonstrat că acesta reprezintă vreun progres notabil faţă de tradiţia bogată a păpuşilor mecanice sau a sculpturilor care prind viaţă. Ava e pe de o parte puternic sexualizată, pe de altă parte demonizată – singura ei şansă de a fi liberă e să se răscoale împotriva creatorului, orice ar presupune asta. Principalul merit feminist al Ex Machina e că mecanismele controlului şi ale obiectificării sunt la vedere (roboţica Ava suferă de îngrădirea într-un rol predefinit cu care se confruntă multe femei), în timp ce în alte poveşti similare sunt ascunse de presupusele excentricităţi şi slăbiciuni ale geniului (întotdeauna masculin) – superioritatea morală a omului de ştiinţă de obicei scuză comportamentul pe care îl are faţă de creaţia sa. În orice caz, ce ni se arată pare o reflecție mai adaptată la moralitatea unei lumi dependente de tehnologie (sau la lipsa ei de moralitate) decât într-un film ca Her (regia Spike Jonze, 2013), unde fetișurile tehno-centrice sunt privite ca o rătăcire condamnabilă și inevitabil temporară de la apropierea de alți oameni. Ex Machina arată solidaritatea umană ca pe un sentiment așa de vintage încât e la rândul lui fetișizat (și dacă e redescoperit, ar trebui să includă și roboții).

O mare parte din farmecul filmului e dat de efectele speciale și de felul în care se îmbină invizibil cu acțiunea (adică, de obicei, dialogurile) filmului. Filmat în Norvegia și, parțial, la studiourile britanice Pinewood, Ex Machina depinde de autenticitatea dată de un spațiu concret care ni se construiește încet-încet în minte cât urmărim povestea – cum spuneam la început, ne duce cu 5 minute în viitor, unde ne aşteptăm ca nimic să nu ne deruteze foarte tare şi să ne ia ochii.

Iar ca inspiraţie pentru android, au fost evitate reprezentările-clişeu din audiovizual – fiind citat în schimb Constantin Brâncuşi. Specialistul în efecte speciale Andrew Whitehurst spune că nu au folosit deloc ecranul verde – ceea ce înseamnă că membrii echipei au fost nevoiți să filmeze o dublă în plus, cu aceleași mișcări de cameră, dar fără actori în cadru, ca să aibă de unde reconstitui fundalul în spatele actriței când o „digitalizau”. Asta le permitea actorilor să-și interpreteze rolurile cu toată concentrarea, în loc să aștepte să vadă abia în post-producţie cum arată filmul, de fapt. Interpretările lor contează, până la cele mai mici tresăriri ale fizionomiei – ideea lui Alex Garland despre umanitate şi complexitatea ei e strâns legată de ceea ce expun şi ceea ce ascund doi interlocutori care stau faţă în faţă.