Marius Olteanu este unul dintre regizorii români care abordează cinemaul prin căutări intime, delicate și fresh în psihologia și relațiile interumane. Filmografia sa, care însumează scurtmetraje precum Scor Alb (2015) și No Man’s Land (2017), se concentrează asupra felului unic în care fiecare își comunică intențiile și emoțiile, trasând diferențe între aparențe și esențe. Debutul său în lungmetraj, Monștri., pornește de la premisa scurtmetrajului Scor Alb, în care Dana (Ioana Flora) amână momentul întoarcerii acasă și-l roagă pe taximetristul Alex (Alexandru Potocean) să rămână alături de ea în taxi, pentru tot restul serii.

 Acest scenariu este actualizat în prima parte din Monștri., iar personajul Danei este interpretat de Judith State, dansatoare profesionistă și coregraf, aflată la al doilea său rol în cinema, după Sieranevada (r. Cristi Puiu, 2016). Alături de actorul Cristian Popa, care debutează în rol principal, cei doi devin Dana și Arthur, un cuplu care își dispută relația și viitorul împreună, știind că iubirea dintre ei este reală și mutuală, dar, în cele din urmă, imposibilă. Filmul atinge teme importante precum homosexualitatea și lipsa dorinței de a avea copii, expuse pe fundalul societății contemporane românești. Povestea este intensificată și de curajul unor artificii estetice destul de extravagante (formatul alternează între unul portret și unul larg). Sinceritatea și răbdarea cu care Marius Olteanu apropie subiectul face ca Monștri. să fie un film necesar, care reușește să umple un gol important în cinemaul românesc.

Am reușit să realizez un interviu comun cu Marius Olteanu și Judith State cu ocazia avanpremierei filmului Monștri. din cadrul festivalului Filmul de Piatra.

Filmul Monștri. a apărut ca o dezvoltare a scurtmetrajului Scor Alb. În acest caz, Marius, cum ai gândit structurarea filmului în trei părți, prima reprezentând perspectiva Danei, cea de-a doua perspectiva lui Arthur, ultima concentrându-se pe interacțiunea dintre ei doi? De ce ai ales să prezinți evenimentele din unghiul unui cuplu adult, care trăiește într-un mediu corporatist, bucureștean?

Marius: Atunci când am lucrat la scurtmetraj, aveam nevoie de backstory, povestea de fundal a personajelor. După ce am făcut scurtmetrajul, existau încă multe întrebări: de ce ea (personajul Danei, jucat de Ioana Flora) nu s-a întors acasă? De ce i-a spus ce i-a spus taximetristului? M-am gândit cum ar fi dacă am aduce toată povestea din fundal în față și am spune și cealaltă parte de poveste, care nu se vede în scurtmetraj. Foarte interesant de scris a fost partea a treia, fiind nouă. Scenariul, așa cum este urmărit în Monștri., a evoluat foarte mult, cu numeroase modificări și inversiuni. Pentru mine, o zi de filmare reușită nu e una în care zic că am obținut fix lucrurile pe care mi le-am setat atunci când am plecat de acasă. Vreau ca actorii să participe – deopotrivă cu toată echipa. Așa că povestea a fost scrisă până în ultimul moment, de mine singur și împreună cu actorii, am vrut să apropii și personajele de ei, în așa fel încât distanța dintre actor și personaj să fie minimă. Legat de alegerea mediului, ar fi mai multe explicații. Una dintre ele ține de biografia mea, pentru că am studiat înainte economie. Mare parte dintre prietenii mei lucrează în mediul corporatist și am primit multe informații din zona asta. Un alt motiv important este că, în lumea artistică, de exemplu, capacitatea de disimulare este foarte mare. Ținând cont de subiectul filmului, nu aș fi vrut ca personajele să joace. Îmi doream ceva cât mai autentic, cu care majoritatea spectatorilor să relaționeze. Mi se pare că mediul corporatist poate să alieneze, să-i oblige pe oameni să fie mai reținuți- lucru care se vede și în relațiile personale, atât în mod pozitiv, dar și negativ.

Abordarea ta ca regizor este foarte răbdătoare, plină de sensibilitate. Totuși, o mare parte din această sensibilitate specifică filmului se datorează și felului discret în care tu, Judith, interpretezi rolul Danei. Acest lucru nu exclude prezența mereu puternică și în control a Danei. Cum ai gândit personajul? Adaug și faptul că, în secvența dialogului cu taximestristul, Dana pare complicele principal al intențiilor regizorale.

Judith: Eu nu am avut foarte mult timp în sensul studiului personajului și mă bucur că a fost așa. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că am intrat în rolul Danei cu câteva zile înainte de începerea filmărilor. Lucrul ăsta nu mi-a dat de ales altă variantă decât să fiu foarte prezentă. Din cele două experiențe pe care le-am avut cu filmul, mi-am dat seama că important este contextul. Nu știu care ar fi explicația. În dans, depun foarte mult efort, ajung destul de rar în situația în care mă simt liberă. La filmări simt asta constant. Simt o stare de bine, de prezent continuu. Am simțit că eu sunt Dana, nu că am făcut un drum anevoios către un personaj. De fiecare dată când văd filmul, redescopăr lucruri sau descopăr lucruri noi. Și mă surprind emoționată din nou și din nou.

Legat de întâlnirea cu personajul taximetristului, hotărârea Danei de a comunica atât de mult cu el, mi-a dat impresia că este o inițiativă unică pentru felul în care interacționează Dana. Mi se pare că dinamica dintre cei doi este foarte interesantă și provocatoare. Tu cum ai simțit momentul, Judith?

Judith: Faptul că Alex (Alexandru Potocean) este așa cum este, o salvează pe Dana. Nu cred că ea ar fi căutat într-un alt moment genul ăsta de interacțiune, bazându-se pe faptul că jobul ei este în Resurse Umane. Nu cred că ea face asta în general. Cred că avea nevoie de interacțiunea cu acel taximetrist, ca o justificare pentru a nu se întoarce acasă. Ea revine în București, neștiind ce își dorește să facă. Oscilează, are un instinct că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie și poate nu ar trebui să se ducă acasă. Practic, este un colac de salvare această întâlnire, pe care nu o premeditează. De fiecare dată se mai întâmplă câte ceva, care o pune în postura de a mai lua o decizie. A fost o întâlnire fericită pentru Dana: că Alex s-a întâmplat să fie așa cum este, că l-a descoperit (și-mi place de mor replica Și eu aș fi putut să rămân confortabil cu ideea că ești încă un taximetrist cocalar, dar pierdeam ceva). Alex și Dana s-au întâmplat într-un mod favorabil.

Marius: Mi se pare interesant ca oamenii să se întrebe de ce a venit ea mai devreme din team building. Oamenii sunt însă mai interesați să afle dacă Dana l-a înșelat pe Arthur. Pentru ei, miza era mai degrabă dacă Arthur și Dana sunt chit sau nu. Mai aveam o secvență filmată înainte de cea în care Dana plânge în baie. Ea era pe peron, plânsese și mânca niște cartofi prăjiți. Dorința mea fusese de-a banaliza suferința, de-a o transforma în suferință „fără pretenții“. Ce e foarte frustrant în momentul în care suferi este să conștientizezi că nu e nimic special în suferința ta. Am ales să surprindem personajul plângând în baie – ca o dublă invadare a intimității, ceea ce funcționa ca un avertisment pentru spectator: vei fi adus în intimitatea unor oameni în care s-ar putea să nu te simți confortabil. În sensul ăsta, pentru mine, secvența dansului dintre Dana și Arthur este punctul culminant, pentru că, atunci când o ține în brațe și îi spune să respire, exprimă toată ideea filmului: indiferent cum stau lucrurile, tot ceea ce poți face este să continui (fără „să respiri“).

Mi se pare de admirat includerea multiplelor conflicte de idei între ceea ce propune societatea contemporană și atitudinea patriarhală. Aceste conflicte nu izbucnesc, pentru că formula filmului se bazează pe dedramatizare și propune un ton meditativ. În ce sens ajung Dana și Arthur la un consens în privința coming-out-ului lui târziu?

Marius: Ea știe despre el de foarte mult timp. Arthur nu o minte. Ei discută la telefon, sau în secvența finală, despre ceva ce au hotărât să accepte în relația lor. Poate e un fel de acord, până la urmă, neverbalizat. Există o echivalență între cele două personaje, pentru că el este într-un fel în care societatea, prietenii, familia l-ar judeca ca fiind neconform și la fel și ea, are ceva ce mulți oameni ar judeca drept neconform, respectiv faptul că nu-și dorește copii. El nu este bărbatul tradițional și, în aceeași măsură, ea nu este femeia tradițională. Asta îi face, la nivel de cuplu, să nu fie un cuplu tradițional. Este un cuplu netradițional asumat. Ei se știu unul pe altul.

Judith: Și se iubesc așa cum sunt!

Marius: Conflictul este exact aici. Acesta constă în faptul că ei sunt doi oameni care se iubesc, dar care ca definiție a fiecăruia, nu sunt complementari. El își dorește un copil, ea nu. Este un compromis aici. El este atras sexual de bărbați. Întrebarea rămâne ce ai face dacă ai fi într-o situație asemănătoare? Există și spectatori capabili să substituie problema asta unor probleme pe care le au ei în cuplu.

Un pariu interesant pe care l-ai propus, Marius, a fost introducerea unor stereotipuri (taximetristul de la Gara de Nord, bunica ca o figură a tradiționalului și patriarhatului) și demitizarea lor, în primul caz, sau îngroșarea, în cel de-al doilea. Cum ți-ai asumat raportarea față de aceste personaje?

Marius: Dacă cu primul personaj, intenția este să trecem dincolo de suprafață, să descoperim omul din fața noastră și să nu funcționăm pe stereotipuri, cu al doilea personaj, bunica, am adus în discuție implicarea spectatorului. Cred că este ușor de judecat personajul ei (Dorina Lazăr) ca fiind acea bunică închistată în valori tradiționale. Îmi doresc ca spectatorii să o judece prin prisma motivelor pentru care spune lucrurile pe care le spune. Le spune din grijă și din iubire pentru nepotul ei. Ea simte că există niște probleme în cuplu. Grija o face mult mai umană pe bunică și o scoate din zona de stereotip, pentru că ajung să o înțeleg. Cred că spectatorul se află în poziția Danei și are de ales dacă să o respingă sau să o înțeleagă pe bunică.  Este interesant de văzut cum se raportează oamenii la personaj în funcție de vârstă. Personajul are valoare pentru că oferă diferite chei de lectură în funcție de cine este spectator.

Stilistica filmului are o senzație stranie de auster, dar și de căldură. Exterioarele dezolante continuă cu interioare destul de bogate și gândite în detaliu. Cum relaționează personajele cu spațiul?

Judith: În fiecare spațiu în care eram, mă simțeam exact cum vedem că simte personajul. În apartamentul nou din film, mă simțeam ca acasă. În apartamentul pe care îl vindeam, mă simțeam ca în casa pe care o vând, cu toate că eu nu am fost niciodată în situația asta. Toate locurile mi-au fost familiare, deși, în afară de gară, în toate spațiile în care am filmat eram acolo pentru prima dată. Poate este o setare pe care o fac la nivel emoțional cu toate spațiile, având în vedere că știu, din scenariu, ceea ce trebuie să se întâmple. Cred că are legătură cu Marius și cu felul în care m-am simțit la filmare, în general. Am simțit de la bun început, o bucurie și un confort imens.

Marius: Legat și de titlul filmului, Bucureștiul este un monstru. Pare un oraș în care toată lumea și-a abandonat casele și se plimbă cu mașina, într-o fugă nebună dintr-o parte în alta. La un nivel biografic, ce simt eu față de București se vede în felul în care orașul este filmat. Voiam ca Bucureștiul să fie un personaj din film, cu toate diferențele și tot amestecul lui. Am decis, împreună cu scenografa Alexandra Alma Ungureanu Stroe, să includem în film câte un apartament din fiecare perioadă, începând cu anii ’60, pentru a spune și din punctul ăsta de vedere o poveste. Apartamentele definesc oamenii care stau în ele. Toate bibelourile o definesc pe mamaie, cum la fel, apartamentul turcoaz și plin de obiecte generice de Ikea transmit conflictul identitar pe care îl are Alex (Șerban Pavlu). Apartamentul lor nou spune ceva clar: Dana și Arthur au țintit spre ceva perfect. Există cadrul în care Arthur aranjează scaunul, care, în economia spațiului, este singurul obiect care nu este perfect așezat.

Foarte important pentru Monștri. este alternarea formatului imaginii între unul portret și unul larg. Primele două părți, care se concentrează asupra unui singur personaj, sunt în format portret, iar ultima parte, care îi include pe amândoi, se întoarce la formatul clasic. Judith, cum ai integrat în procesul tău faptul că filmul este construit prin astfel de particularități estetice?

Judith: Eu nu m-am preocupat de aspectul ăsta. Informația nu îmi era străină, dar nu am acordat niciun fel de gând acestui aspect.

Marius: Pentru mine, întrebarea ta funcționează în sensul în care există o diferență la nivel de joc între cele trei părți, dar ține de faptul că diferența de format se suprapune peste diferența nocturn/diurn. Pătratele sunt noaptea, formatul larg este ziua. Felul oricărui om de a fi noaptea este diferit de cel diurn. Poate noaptea suntem mai puțin expuși privirilor celorlalți față de zi. Diferența de joc nu are însă legătură cu formatul.

Muzica diegetică este o componentă esențială a filmului. Am observat că muzica este integrată, mai ales, în momentele de expozițiune ale primelor două părți. Cum dă această alegere un anumit ritm filmului și cum ați ales muzica?

Marius: Pentru mine, muzica este foarte importantă. Mi se pare că, de multe ori, muzica rezolvă și așază la locul lor niște lucruri pe care interacțiunea cu oamenii, văzutul de filme sau lectura nu reușesc să o facă. A fost important să existe muzică diegetică pentru că nu voiam să simt în niciun moment că aș manipula, mai ales prin muzică. Nu am vrut să ascund lucruri spectatorului și să le revelez în momentul în care credeam că ar avea mai mult impact, ci voiam să apară atunci când apariția lor decurgea din poveste. Ce am descoperit când am ales muzica a fost că indiferent ce muzică alegeam pentru anumite momente, versurile păreau să ofere o explicație. De exemplu, ei aud același cântec în același timp și asta mi se pare că transmite, într-un anumit fel, faptul că între ei există o sincronizare dincolo de ceea ce aleg ei să facă. Este un fel de dragoste pe care nu o alegi, e mai presus de tine. Indiferent de cum mutam piesa asta, versurile comentau situația. Eu nu m-am mai opus. Fiecare piesă este aleasă cu o logică, de la Corina Chiriac până la Dan Spătaru și funcționează în construcția personajelor. Vreau să vorbesc doar despre piesa principală (First Aid Kit – Fireworks) care, deși a fost foarte scumpă, am vrut să existe neapărat în film. M-am emoționat atât de tare când am ascultat-o prima dată și tot mă bucur când o aud, după aproape doi ani de ascultat și reascultat. Am vrut să transmit cât de obsesivă poate fi piesa asta prin faptul că Arthur o caută și o pune pe repeat.

Judith: Fundalul muzical l-am auzit la final, când am văzut prima proiecție. Îmi aduc aminte de secvența dansului, care este foarte frumoasă și mă emoționează de fiecare dată. La fel ca prima oară când am auzit melodia. Mi-au dat lacrimile și probabil asta s-ar fi întâmplat independent de muzică, dar l-am întrebat imediat pe Marius ce melodie este.

Marius: La două proiecții, la secvența de dans, am început și eu să plâng, ceea ce mi se pare că se datorează lor, lui Judith și lui Cristi, și piesei. Mi se pare că s-au conectat niște lucruri deasupra noastră. E situația cea mai valoroasă care se poate întâmpla, când lucrurile încep să aibă un sens dincolo de ceea ce ai gândit și pus tu în secvență.

Monștri. este distribuit de Transilvania Film și va intra în cinematografe pe 27.09.2019.