Drumul spre nicăieri

    În 1975 argentinianul Leonardo Flavio a realizat filmul Cronica de un ninõ solo (Cronica unui băiat singuratic), realizat într-un stil asemănător cu (melo)dramele neorealiste, filmul era povestea lui Polin – desprins din aceași tradiție ca Huckleberry Finn sau Antoine Doinel (adică băieți neastâmpărați, dar bine-inteționați, într-o lume violentă și nedreaptă) – un băiat care evadează din școala de corecție și petrece câteva zile în satul natal, făcând cam ce te aștepți să facă un puști de doisprezece ani când nu are ce face: fumează, înoată, se uită după femei, mai umblă printr-un buzunar prin care nu ar trebui să umble. Spre deosebire de Huck sau Antoine, ultima scenă din filmul lui Flavio nu ne sugerează că Polin va deveni la maturitate un om extraordinar, pentru Polin nu există urmă de civilizație sau dreptate în lumea a treia a Americii de Sud, doar sărăcie, corupție și chin. Înainte de Polin, Buñuel a făcut Los Olvidados (Cei Uitați), povestea (și mesajul) e cam același ca în Cronica de un ninõ solo, dar în Mexic. Între cele două filme, brazilianul Glaubert Rocha a scris Revolução do Cinema Nôvo, unde a introdus conceptul de Estetica Foamei, în care vorbea „despre raportul dintre colonizatorii europeni și colonizații latin-americani, despre instrumentele revoluționarilor: realitatea politică și socială, conștiința colonizaților, foametea și violența născută din foame și despre modalitatea de exprimare a acestora – un cinema-adevăr (cinema-verdade) care să informeze în legătură cu sărăcia din Lumea a Treia, dar și să lupte împotriva ei.” Rocha, alături de ceilalți reprezentanți ai mișcării Cinema Nôvo, s-au folosit de cinema ca un insturment politic, filmele lor erau despre „foamete, violență, alienare religioasă și exploatare economică.”

    În noul mileniu, filme ca Sin Nombre, Heli sau Miss Bala arată că lumea nu s-a schimbat, iar țările din America de Sud rămân iadul pe pământ. Acum am ajuns la La Juala de Oro, filmul lui Diego Quemada-Diez, care urmărește trei tineri din Guatemala în încercarea lor de a emigra în S.U.A. Cei trei sunt Juan, Sara și Samuel, pe drum îl culeg pe Chauk (un tânăr indigen – Wikipedia mă informează că face parte din populația Tzotil – o rămășiță a continentului post-colonizare), iar în cale îi sar cam ce te-ai aștepta de la țările aflate în sudul Americii: exploatare, orașe atât de sărace încât dau impresia că au fost dinamitate, trafic de carne vie și, mai ales, natura frumoasă și totodată îngrozitoare, cu păduri care au înghițit rămășițele unor civilizații mândre, cu vulcani acoperiți de zăpadă, dar la care focul nu s-a stins, și câmpii uscate și arse de soare, unde o singură plantă, cactusul, refuză să moară. Filmul evident vorbește și despre America cea din nord, țara făgăduinței pentru acești tineri, o țară fascinantă și construită (mai ales în secolul XX) pe mitul drumului și al călătoriei inițiatice (structura urmărită de acest film), iar în acest film drumul e unul canibalistic, construit în jurul unor ierarhii – un american îi e superior unui mexican, care e superior unui guatemalez, superior unui indigen, cu femeia pe ultima dreaptă.

     Filmul respectă tradiția neorealismului și a realismului social, cu un obiectiv care îi urmărește pe protagoniști asemenea unui documentar, pe măsură ce se pierd dintr-un loc în altul, cu speranța că vor ajunge la destinație (nu toți vor reuși). E aceași tradiție care a servit drept inspirație și lui Flavio și Rocha acum cincizeci de ani. Și ăsta e cel mai oripilant lucru la acest film – în ciuda unor critici care vor denunța mizerabilismul sau exotismul (reproșuri aduse și Noului Val Românesc, și inevitabile la astfel de filme) –, că aceste tehnici, folosite de italieni în anii ’50 pentru a analiza într-un mod purificat și onest o lume săracă, și preluate de regizorii sud-americani pentru un îndemn la revoluție, mai sunt viabile și azi, iar oamenii despre care vorbeau Rocha sau Flavio, încă mai există.