Tiny Furniture, lungmetrajul de debut al Lenei Dunham (care se laudă cu  o secvență de sex într-o țeavă, și nu, nu este vorba despre șoricei) anunță amestecul de exhibiționism și intimitate, subtilitatea observațiilor, complexitatea relațiilor dintre prieteni și narcisismul proaspătului absolvent de arte/ liberal arts, eliberat într-o economie nu tocmai primitoare. Tiny Furniture și Girls sunt despre viețile unor personaje cărora le e foarte greu să își găsească (sau să-și acccepte) o funcționalitate economică. Hannah (Girls) e o variație a Aurorei (Tiny Furniture), formatul serialului permițându-i Lenei Dunham să-și continue explorarea vieții post-facultate și find-your-own-glory, cu comentarii auto-ironice și, în același timp, cu îngăduire față de personaje. Ne încurajează des să alunecăm odată cu Hannah, Marnie, Shoshanna sau Jessa în propriile lor vise și eșecuri, ca apoi să le (ne) permită să se retragă (ne retragem) confortabil în convingerea că merită mai mult decât li se oferă acum.

Cu replica asta, „I am the voice of my generation”, încearcă Hannah, eroina din Girls, să își convingă părinții s-o mai susțină încă un timp, bineînțeles, nedefinit.  E memorabilă secvența în care Hannah, surescitată și sub influența opiumului, dă buzna peste părinți ca să le explice că talentul ei de scriitoare merită susținut, ca imediat ce-și recită statement-ul să cadă lată pe podeaua camerei. Mai apoi, Dunham spunea într-un interviu că nu a prevăzut ecoul momentului, că doar de la beatniks încoace nu mai poate crede că vocea cuiva reprezintă straturile/nivelurile complexe ale unei generații, realitatea noastră se ramifică către zone multiple și diferite – fiecare cu vocea ei/lui. De fapt, serialul se derulează trecând prin suișuri și coborâșuri ale unor momente de auto-amăgire, în care personajele trec pe lângă adevărul neplăcut că nimeni nu-i special, și-l ignoră cu încăpățânare. (Deși pare să fie mai ușor să suferi că economia nu are loc pentru tine și talentul tău dacă ești middle class, așa cum sunt fetele din serial.)

Acum, 5 lucruri care fac Girls unul dintre cele mai bune seriale din ultimii ani. Și vocea generației, sau cel puțin a unei generații.

1. Nuditatea&sexul

Personajele feminine din serialele TV americane sunt cu toate, mai mult sau mai puțin, construite dintr-o perspectivă progresistă. Bineînțeles că nuanțe există, de exemplu The Good Wife, care altfel mi se pare un serial foarte bun, nu reușește să își facă personajele feminine la fel de interesante ca cele masculine, dar este chestionabil dacă efectul e de a expune structurile patriarhale sau dacă, într-adevăr, este inerent misogin. Personajele feminine din Grey’s Anatomy sunt nuanțate, cu reprezentări diverse, și strecoară partide de sex nemotivate de Iubire deseori, deși cu mai puțin scandal decât Girls. E destul de simplu ce face Lena Dunham ca să atingă un punct nevralgic până acum nezgândărit în serialele TV: there’s a lot of bad sex and a lot, but a lot, of skin. Și nu e vorba doar de calitatea sexului, ci de reprezentarea frustă a actului, necosmetizată și fără erotism. Dar nici măcar asta nu cred că îl duce pe culmile infamiei, căci frumusețea se află în felul în care camera privește efectiv trupurile pe care le arată, iar de aici se poate discuta mult și individual despre fiecare personaj în parte. Nuanțele sunt sugerate prin imagine, folosindu-se de ecleraj, încadratură și coregrafia/mișcările actorilor în timpul actului sexual. Bașca încalcă regulile hollywoodiene de uniformizare a frumuseții, conform cărora toate femeile și bărbații arată la fel.

Toate fetele apar goale în Girls la un anumit punct, fiecare cu reprezentarea ei particulară, însă doar trupul Lenei Dunham trezește discuții, iar asta pentru că formele ei cam depășesc standardele cu care privitorul e obișnuit. E destul de mișto că Dunham aduce pe micul ecran o reprezentare a feminității mai aproape de realitățile multora dintre noi, decât de cele ale Evei Longoria (a nu se înțelege că sunt insensibilă la problemele acesteia). Sau doar un alt tip de feminitate și punct, cu care să se poată identifica femeile non-hollywoodiene.

Există un episod individual în sezonul 2, One Man’s Trash, în care Hannah ajunge în apartamentul unui doctor interpretat de Patrick Wilson și are o aventură cu el. Ei bine, întâmplarea, ale cărei implicații stilistice și narative le voi discuta mai jos, a strâmbat multe nasuri pe motiv că un domn arătos ca Wilson nu ar face prostii cu o domnișoară ca Hannah – Slate a publicat o discuție misogină, Guys on Girls, în care se dispută șansele unei tipe ca Hannah de a fi cu un bărbat frumușel din clasa superioară.

2. Boys

Girls păstrează un echilibru sensibil între personajele feminine și cele masculine. Dacă în The Good Wife, bărbații sunt mai interesanți decât femeile, și în Grey’s Anatomy mi se pare că de multe ori bărbații sunt priviți prin female gaze (echivalentul conceptului teoretizat de Laura Mulvey, male gaze), Lena Dunham e foarte atentă cu fiecare dintre cele două sexe, evitând stereotipurile sau clișeele culturale.

În filmele mainstream și în serialele despre relații, e foarte puțin spațiu pentru chestionarea mecanismelor sociale/psihologice care le determină și influențează. Dunham, însă, e foarte atentă la cum arată evoluția relațiilor, scoțând la iveală cu sensibilitate narcisismul fiecăruia dintre parteneri, sau ipocrizia care le asigură o comoditate emoțională de care au nevoie. De exemplu, Hannah nu tolerează agresivitatea sexuală a lui Adam pentru că este dependentă emoțional de el, ci pentru că are nevoie să-și exploreze propria sexualitate, experiență care îi asigură independența. Marnie încearcă să prelungească o relație cu fostul iubit pentru că are nevoie de stabilitate – însă serialul permite să transpară lucrurile astea destul de devreme, în așa fel încât să-i permită spectatorului să empatizeze nu cu faptul că Marnie nu își poate împlini Marea Iubire, ci cu perioada dificilă prin care trece, și pe care nu știe cum să o depășească încă.

Cea mai la îndemână paralelă este cea cu Sex and the City, pe care Girls îl și pastișează, cu observația că ambele seriale pot fi simptomatice pentru anii în care s-au lansat. Relația dintre Carrie și Mr. Big e prezentată simplist, ca o mare poveste de iubire. De fapt, SATC, pe cât ar fi de progresist din anumite perspective, nu face altceva decât să adapteze conceptul de Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana la realitatea modernă; nu combate ideologia dominantă. Hannah-Adam, cuplul din Girls, e construit pe straturi (și Adam va avea parte de o evoluție interesantă în sezonul 4), cu spațiu și timp pentru ca fiecare dintre cei doi să-și arate individualitatea. E ceva ce n-am observat la momentul acela, dar frecușurile dintre îndrăgostiții din SATC nu provoacă niciun fel de modificări în structura personajelor, ceea ce e destul de trist pentru un serial care se vrea a fi despre relații.

3. BFFs

Cu siguranță Girls este mai mult despre prietenii între femei, decât despre relațiile lor cu bărbații. La fel cum admiram complexitatea relațiilor de cuplu, mă entuziasmează și evoluția prieteniilor din serial. Una dintre cele mai sensibile secvențe se petrece cândva în sezonul doi. Marnie și Hannah sunt încă certate, niciuneia dintre ele nu-i merge prea bine, și, dintr-un impuls, M. o sună pe H. Noi știm că amândouă sunt amărâte și în culmea insuccesului, însă le urmărim demonstrația de orgoliu și imposibilitatea de a fi oneste una față de cealaltă. Sezonul 2 se adâncește în investigarea prieteniei lor. Asta e una dintre cele mai mari calități ale filmului: că își permite să sondeze fațetele nu tocmai plăcute ale prieteniei (într-un alt moment, Hannah o pune pe Marnie într-o situație umilitoare, dintr-o dorință de a-și răspândi nefericirea).

4. Narcisism

Hannah este aproape îngrozitoare. E un spectacol de comedie despre un personaj plin de defecte, pe care am ajuns să-l plac doar pentru că îmi permite să-mi accept/recunosc propriile defecte. Dar e ceva foarte mișto în narcisismul lui Hannah, e ceea ce o determină pe ea să își investigheze impulsurile și să ne permită nouă să îi urmărim evoluția.

Și oricum, e fascinantă construcția Lenei Dunham, face un amestec cumva la limită între aroganța/puterea de auto-amăgire și dovezile care să confirme ocazional valoarea talentului pe care Hannah crede că îl are.

5. Stil

Sunt multe lucruri de spus despre ce și cum face Lena Dunham în Girls (și făcuse deja în Tiny Furniture), și cred că este la fel de bună ca regizoare pe cât este de bună pe scenariu. Episodul mult dezbătut, One Man’s Trash, cel în care Hannah nimerește în apartamentul medicului interpretat de Patrick Wilson, e cumva singular ca stil în tot sezonul și important ca argument în favoarea priceperii și inteligenței Lenei Dunham. Practic, tot ce am văzut până aici ca tip de reprezentare (mai sus vorbeam de filmarea frustă a trupurilor, a partidelor de sex ș.a.) se modifică brusc pentru un episod care funcționează singular. Episodul începe cu o mică ceartă între Hannah și Ray (Alex Karpovsky), ulterior ea pleacă de la bar și se oprește la ușa acestui bărbat frumos. Ei, odată intrată aici, se schimbă tot, lumina caldă le face trupurile să aibă o sclipire aparte, casa spațioasă și frumos decorată conferă o atmosferă feerică, chiar și partidele de sex sunt filmate liric, trupul Lenei pare, de această dată, mai degrabă voluptos decât plinuț. Și fantezia aceasta crește cumva liniștită de-a lungul episodului ca să se dezumfle ca un balon de săpun, ca un fel de răspuns la ce spun criticii serialului: ofensatoare nu este reprezentarea onestă a corpului sau a actului sexual, ci mai degrabă această cosmetizare a relațiilor dintre oameni și a simplificării emoțiilor.