A Walk Among The Tombstones – Locul unde nu e soare

de Alexandru Vizitiu

Debutul regizoral al lui Scott Frank a fost filmul din 2007 The Lookout, unul dintre cele mai bune filme neo-noir americane din ultimii ani. Calitatea filmului se datorează, în parte, analizei valorilor masculine inventate/populariate de genul noir în contextul noului mileniu și faptului că putea să fie foarte ușor un roman scris de Elmore Leonard. Ceea ce nu e surprinzător, având în vedre că Frank a devenit faimos la Hollywood ca scenaristul filmelor Out of Sight, Get Shorty sau Minority Report. Toate aceste filme sunt exemple ale influenței noir-ului la nivel tematic și formal asupra Hollywood-ului (și cinematografiei, în general). Filmele de mai sus sunt, în ordine, un thriller, o comedie și un S.F, dar toate se folosesc de anumite elemente ale noir-ului pentru relata povestea într-un limbaj cu care publicul e familiarizat.

Noul film al lui Frank, A Walk Among the Tombstones, nu e pastișă, nu e un neo sau post-noir, ci un film noir clasic, în care tropii genului sunt abordați fără ironie, profunzime sau analiză. De fapt, filmul nu are loc în prezent, ci în 1999, iar teama de sfârșitul lumii ce a venit odată cu apropierea mileniului nou e folosită pentru a evoca sentimentul apocaliptic care e prezent în majoritatea poveștilor noir. Și când spun „apocaliptic”, mă refer la teama față de schimbare (socială, politică, economică), teama de ceilalți (minorități, comuniști, femei), toți cei care nu sunt bărbață albi, care nu au povara bărbatului alb. Personajul jucat de Liam Neeson, Matthew Scudder (protagonistul unor romane polițiste, care a mai fost jucat de Jeff Bridges în ultimul film al lui Hal Ashby, 8 Million Ways to Die) e întruchiparea povarei bărbatului alb, personificat prin eternul detectiv noir, un martor cinic și sarcastic la tot ce e mai urât în această lume – prietenii și asociații săi cei mai de încredere sunt traficanți de droguri, în timp ce personajele negative sunt sociopați pe lângă care acei traficanți sunt niște îngeri; el e singura persoană care știe cum funcționează lumea și cum ar trebui să supraviețuiești într-un oraș corupt, putrezit, expresionist.

Marea problemă cu A Walk Among the Tombstones e aceași ca la The Judge. Criticii americani o numesc retread, adică o copie a unui gen (sau subgen) care nu mai e popular (cu scopul evident de a-l repopulariza). La The Judge, era vorba despre thriller-ul plasat în sala de judecată a anilor ’90; la A Walk Among the Tombstones e, așa cum am scris mai sus, noir-ul clasic și din păcate nu aduce nimic nou (tematic sau stilistic). A nu se înțelege că singurul film noir bun în zilele astea ar fi o pastișă sau deconstrucție, ci sunt numeroase filme japoneze sau coreene (Oldboy, The Chaser, High and Low) care se încadrează limitele noir-ului clasic, dar spun ceva nou despre societate, dau dovadă de scene și compoziții memorabile, au un deznodământ (un twist) cu adevărat șocant. Ca atare, A walk Among the Tombstones este un film minor, realizat de oameni talentați și construit în mod compentent, dar e neesențial.

The Equalizer – Cu sete de bumbăceală

de Răzvan Dü

The Equalizer (2014) este o adaptare a serialului de televizune omonim produs de CBS în anii 80 și este, după Training Day (2001), al doilea film în formula: Denzel Washington – protagonist, Antoine Fuqua – regizor și Mauro Fiore – director de imagine. The Equalizer începe ca mai toate filmele de acțiune cu duri trecuți de prima tinerețe. Cadrele ce patinează lin de pe obiecte de decor pe personaje și muzica ambientală de pe fundal ne introduc în lumea pașnică a lui Robert McCall (Denzel Washington), un fost agent secret, care momentan e retras și își duce viața de văduv singuratic lucrând în timpul zilei la un hipermarket de bricolaje. Noaptea, însă, neputând să doarmă, obișnuiește să citească lângă fereastră, într-un mic bistro de cartier. Având o nestăvilită pornire de a schimba în bine viețile celor din jur și purtând mereu la el un arsenal de povețe, se împrietenește cu o tânără prostituată, interpretată de Chloë Grace Moretz, fosta puștoaică ce cotonogea răufăcători în Kick-Ass (1 si 2). „E ceva în ochii tăi. Pari… nu trist… ci pierdut”, îi zice ea la un moment dat, după care, la scurt timp, este bătută măr și băgată în spital de proxeneții ruși pentru care lucrează.

Așa că McCall, după ce romanul „Bătrânul și marea” îl convinge că “trebuie să fii ceea ce ești”, se hotărăște să își dea arama letală pe față. Dezarmant de calm, începe să sfârtece fără milă toți mafioții și delincvenții care îi apar în cale, dovedind că, deși are un subtil început de burtă și nu se prea antrenează pentru a se menține în formă, se mișcă în continuare foarte abil.

Spre deosebire de majoritatea filmelor de acțiune, în The Equalizer nu vezi nicio urmărire spectaculoasă cu mașinile pe străzi, nici cine știe ce cascadorii și nici prea multe explozii. Doar una. De asemenea, filmul nu excelează nici la capitolul „acțiune care să te țină”, și, în pofida tuturor anecdotelor livrești servite, nici la capitolul carismă actoricească. Însă, dincolo de aerul educativ-moralizator, filmul pare a încerca să fie mai dilematic decât ar putea părea la prima privire. Inutilitatea unor scene pentru cursul acțiunii principale – scena când McCall pedepsește niște polițiști corupți și cea în care recuperează verigheta unei colege de muncă de la un vagabond care a tâlhărit-o – mă face să cred că filmul vrea să patineze un pic polemic în jurul ideii de justițiar. Devine repede clar că McCall este o mașină de ucis, care de abia aștepta un pretext să fie reactivată. Dacă în primă instanță ești tentat să crezi că acea privire „pierdută” a lui McCall se datorează lipsei unei familii, după ce începi să intuiești plăcerea cu care se avântă în mijlocul acțiunii, îți dai seama că nu degeaba venea să citească noaptea la bistro. Era chinuit de mult de o sete latentă de bumbăceală și abia aștepta să se ivească o încurcătură în care să se implice. Și astfel, cauza principală pentru care luptă e dobândirea unei împliniri personale, mai degrabă decât protejarea unor victime. Dar contează, oare, atâta timp cât la final iese bine pentru toată lumea, mai puțin pentru mafioți?

Nightcrawler – Cu și despre violență

de Irina Trocan

Satirele despre mass-media, chiar dacă aspiră la adevăr timeless, vor deveni datate la fiecare schimbare semnificativă a tehnologiilor care le alimentează. Asta înseamnă că nu mai putem privi cu ochii contemporanilor Ace in the Hole (r. Billy Wilder, 1951), A Face in the Crowd (r. Elia Kazan, 1957) sau Sex and the Single Girl (r. Richard Quine, 1964), orice le-ar fi transmis atunci filmele astea despre jurnaliști fără conștiință sau despre celebrități sau despre self-help-gurus. Privind partea bună, asta înseamnă că la fiecare câțiva ani poate ieși un film actualizat despre ce (mai) înseamnă mass-media. Thriller-ul de debut al scenaristului Dan Gilroy, Nightcrawler, e la punctul de intersecție al emisiunilor de știri tabloide de modă foarte veche (explicațiile unui personaj despre ce vinde fiind: „o femeie care zbiară, alergând pe stradă cu gâtul tăiat”) și educația/auto-formarea de tip discurs TED care înflorește pe Internet și pretinde că îi poate transforma pe toți tinerii șomeri de criză în antreprenori de succes.

Jake Gyllenhaal e Louis Bloom (o să observ doar că L. Bloom e deja un nume în ficțiune și o să termin aici cu referințele alegorizante din film, deși mai sunt destule după asta). Ambițios, controlat, cu ochi aprinși care par că nu se închid niciodată, cu un discurs și o pieptănătură pentru fiecare ocazie (mai precis, situație care e o ocazie pentru el), Lou nimerește un gig de operator pentru știri despre accidente și crime sângeroase și hotărăște că e destul de profitabil să rămână în branșă și să-și continue munca to the next level. Chiar dacă discursul în jargon corporate al lui Bloom e nelalocul lui și relevanța în sens mai larg a știrilor e destul de mică (toată semnificația e imprimată de unghiul de filmare), un lucru e adevărat, și anume că succesul întregii afaceri (a filmului) depinde de Gyllenhaal. Păstrează aceleași manierisme de sociopat simpatizabil din Bubble Boy și Donnie Darko (ambele, din 2001), dar reduce la minimum încercările de a fi simpatic (cam cel mai heartwarming moment, ca să vă faceți o idee, e cel în care întreabă de o slujbă când e pe punctul de a fi arestat pentru furt) și e netulburat când îl fraierește pe sidekick-ul/șoferul lui (Riz Ahmed) căruia îi crește leafa foarte puțin în timp ce banii pe care-i primește el sunt tot mai mulți, sau când o hărțuiește sexual pe angajatoarea lui (Rene Russo), întâi insinuând că depinde de el pentru materialele sângeroase calitatea-întâi pe care le dă pe post și apoi sfătuind-o blând: a friend is a gift you give yourself.

Nightcrawler e filmat pe peliculă și digital de Robert Elswith (directorul de imagine cu care colaborează frecvent Paul Thomas Anderson) și arată Los Angeles-ul în lumini diferite (deși mai întotdeauna noaptea), filtrat-ficțional-mitizant sau necosmetizat-documentarist, în funcție de nevoile fiecărei secvențe. Funcționează foarte bine ca film de acțiune într-un fel care aproape îi contrazice elanul self-righteous: deplânge faptul că violența e scoasă la înaintare peste tot, dar împinge comportamentul amoral al lui Lou spre consecințe tot mai flashy și fatale, să nu cumva să ne piardă atenția. Broadcasting standards, presupun.

The Drop – Frământări inutile

de Bogdan Drumea

Revin cu un text despre un alt film cu tough guys regizat de un domn venit tocmai din Belgia. E vorba de Michael R.Roskam, un regizor cunoscut pentru excelentul Rundskop, un thriller fals care deghiza sclipitor o dramă despre inadaptare. Acolo strălucea Matthias Schoenaerts, un actor pe care se pare că Hollywood-ul îl vrea cu tot dinadinsul. A apărut pană acum în Blood Ties, The Drop despre care vom vorbi îndată și mai urmează câteva titluri, printre care și un nou film de Steven Soderbergh intitulat Candy Store.
Ca să merg un pic în trecut o să identific structuri similare la Alpha Dog de Nick Cassavettes (fiul acelui John), o dramă/thriller uber cool unde câțiva gangsteri traficanți de droguri o dădeau în bară ucigând pe fratele unui datornic. Acolo era vorba despre niște white trash deveniți între timp white spoiled teenagers, dar una dintre temele principale este decăderea cuiva la al doilea sau chiar al treilea flanc de gangsteri care visează la fapte mărețe (in lumea infractorilor, evident), dar eșuează lamentabil neajungând niciodată la statutul de wise guys.
De câțiva ani, cinematografia americană este lovită de astfel de croșee ale filmelor cu gangsteri marginali, neo-New Hollywood, filme care se vor mai inteligente și care doresc sa îi trateze pe golani și pe răufăcători într-un mod mai uman și demitizant. Aș putea enumera aici Gone, Baby, Gone (2007) în regia lui Ben Affleck, Death Sentence (2007) de James Wan, The Town (2010) în regia aceluiași Affleck, Killer Joe în regia lui William Friedkin sau Killing Them Softly de Andrew Dominik.
Acum, The Drop, care ii adună sub același acoperiș (nu de sticlă, ci mult mai fragil) pe Tom Hardy, Noomi Rapace, talentatul Matthias Schoenaerts, Noomi Rapace și James Gandolfini în ultimul său rol. (R.I.P.!) Scenariul este o adaptare după o scurtă povestire de Dennis Lehane, autor multi-ecranizat care este și scenarist –Mystic River (r. Clint Eastwood, 2003), Shutter Island (r. Martin Scorsese, 2010).
Povestea se învârte în jurul pub-ului lui Marv (James Gandolfini), un gangster ratat care și-a cedat localul mafioților ceceni din zonă. Locul este folosit de aceștia pentru a depozita bani proveniți din diverse infracțiuni. Marv este nemulțumit de situație, nostalgic după statutul de „șmecher” pe care nu îl va mai recupera niciodată. Alături de acesta se află, Bob (Tom Hardy), pe post de om bun la toate care ușor, ușor crește pentru a moșteni afacerea de la ruginitul Marv.
Pe de altă parte, Bob se imprietenește cu Nadia (Noomi Rapace), o prezență feminină opacă. Bob este un tip retras, pare mereu nesigur pe vorbele sale până în momentul cand își îmbracă haina de dur, dar stați că mai avem până acolo.
Ca o ață albă care pare să ne sugrume, iată că își face apariția Eric Deeds (Matthias Schoenaerts), fostul iubit ușor psihopat al Nadiei care vine să îl hărțuiască pe Bob, și din aceeași mișcare ni se aruncă în față și o secvență cu simbolism evident (pitbull rănit = gangster decăzut) și gesturi pseudo-umanizante.
Nu vreau ca obiecțiile mele să constituie vreo critică atroce la încercarea lui Roskam de a deconstrui coloana vertebrală a filmului cu gangsteri. Sunt pornit împotriva acestui film deoarece, după toată această joacă cu regulile, nu se poate abține să meșterească un erou justificat în persoana lui Bob, prin gestul său din final.
M-ați putea ataca amintindu-mi de calea pe care pornește la final Malik, protagonistul din Un prophète al lui Jacques Audiard, dar explorarea de acolo era chirurgicală și creșterea personajului nu se făcea alături de câini și gangsteri frustrați.