Chappie, noul film al regizorul sud-african Neill Blomkamp, m-a trimis cu gândul la un eseu video al criticului Kevin B. Lee intitulat Video Evidence: Who Deserves the 2015 Oscar For Best Director?. În acest eseu, sunt comparați autori a căror ștampilă auctorială este ușor de recunoscut, precum Wes Anderson și Alejandro Gonzáles Iñárritu, cu regizori angajați, cum ar fi Morten Tyldum (nominalizat la Oscar pentru regia filmului The Imitation Game) și Bennett Miller (nominalizat pentru Foxcatcher). În acest eseu, Lee spune despre Wes Anderson că „zilele astea, stilul lui Anderson inspiră videoclipuri virale și legiuni de imitatori, iar pentru mine acești epigoni arată cât de previzibile au devenit strategiile sale formale”.

Ce identifică Lee aici este păcatul comis de mulți regizori de la Hollywood (dar nu și al lui Anderson, despre care nu am aceeași opinie ca Lee – și asta rămâne o discuție pentru alt articol) – au impresia că un regizor cu o voce unică trebuie să aibă un stil uniform și ușor de identificat, dar doar la nivel formal. Asta e în parte din cauza naivității lor privind teoria autorului, în parte din cauza mășinăriei de marketing hollywoodiană, care îi elevează pe cei ca Zack Snyder la rangul de autor (știind că pentru tineri pretențioși acest statut conferă o oarecare legitimitate regizorilor), pentru că se folosesc de câteva trucuri formale pentru a face filmele lor ceva mai alerte și cinetice.

Ce vreau să spun este că statutul de autor în cinema este tratat cu prea multă superficialitate atât de cinefili, cât și de cineaști, așa că există o linie subțire de demarcație între autor și epigon. Într-un colț sunt plasați regizorii incredibil de talentați care au experimentat cu limbajul filmului și au avut șansa să se exprime prin intermediul acestei arte, iar în celălalt colț se află regizorii leneși, care se folosesc de câteva trucuri vizuale și narative să creeze iluzia că sunt originali. Auteurismul este și o sabie cu două tăișuri: poți fi elevat pe noi culmi sau poți fi acuzat că ești (cum ar zice americanul) un one trick pony care știe să facă un singur lucru și nici cu ăla nu e garantat că o să iasă ceva bun de fiecare dată.

Așa ajungem la problema mea cu Neill Blomkamp și noul lui film: Blomkamp e un regizor talentat, cu un ochi foarte bine dezvoltat, dar încă nu îmi dau seama de ce parte a baricadei (în care colț) se află când vine vorba de statutul de autor (unul pe care suspectez că și-l dorește). Pe de o parte, stilul lui vizual este foarte ușor de recunoscut – îl poți numi „Arthur C. Clarke de maidan” – și foarte ușor de imitat – un tânăr bucureștean cu talent în Photoshop sau 3ds Max poate face un film Blomkamp-ian dacă filmează prin Ferentari și adaugă un extraterestru sau un roboțel în planul doi. Pe de altă parte, recunosc faptul că acest regizor, tânăr și cu doar trei filme de lungmetraj la activ, are ambiție și viziune.

Ce se vede în Chappie nu e foarte diferit de District 9; filmul se folosește în primul act de diferite stiluri, formate și tradiții – o combinație de cinéma vérité, found footage, talking heads și metode tradiționale –, prin care să-l introducă pe spectator cât mai eficient și rapid în universul lui alternativ: în District 9, unul cu o navă extraterestră ce plutește deasupra Johannesburg-ului încă din anii ’80, în Chappie unul cu o rată a criminaliții atât de mare încât, în 2016, tot în Johannesburg, o corporație inventează polițiști roboți care să-i asiste pe cei din carne și oase. Apoi, el analizează concepte faimoase ale literaturii S.F. (și automat ale filmelor S.F. din ultimii treizeci de ani, când autorii Phillip K. Dick, Arthur C. Clarke sau William Gibson au început să fie adaptați) și le transportă în ghetourile Africii de Sud – în District 9, era Primul Contact, în Chappie este singularitatea și (spre sfârșit) transumanismul. De asemenea, la fel ca Christopher Nolan, Blomkamp încarcă fiecare cadru cu citate sau referințe la filme (sau imagini din filme) iconice, prin care să-l aclimatizeze pe spectator cu această lume – Chappie poate fi acuzat de plagiat la câte împrumută din Short Circuit, Iron Giant, Robocop (de exemplu, actorul de voci: Paul Dobson îl imită la perfecție pe Peter Weller când îi joacă pe roboții-polițiști, iar robotul care devine personaj negativ este un ED-209 maroniu). Împreună cu lipsa de subtilitate din dialog, Blomkamp poate fi foarte ușor acuzat de epigonism și că imită regizori și autori mai mari decât el, înarmat cu un singur truc, acela de a transporta povestea într-un Johannesburg dinamitat.

Într-adevăr, mare parte din criticile adresate acestui film susțin că e simplist, prost structurat și derivativ, Jake Cole de la Movie Mezzanine plânge pentru Johannesburg și critică apucăturile politice ale lui Blomkamp (deși, bănuiesc, Cole nu a petrecut nicio secundă în Johannesburg și nici nu a interacționat cu locuitorii ei). Mi se pare ciudat că acești critici atacă Chappie pentru aceleași păcate comise de James Cameron, John Carpenter sau Paul Verhoeven în filmele realizate în anii ’80 (mai mult sau mai puțin perioada lor de glorie). Filme acum considerate clasice, dar cu același nivel de camp, melodramă și dialog prost (fraze ca „dead or alive, you’re coming with me” sau „I’ll be back” sunt iconice tocmai datorită faptului că sunt în egală măsură ridicole și badass). Ce mai are în comun Blomkamp cu regizorii de mai sus este sinceritatea prin care abordează subiectul și buna deprindere a limbajului cinematic. Dar e păcat că, într-un climat în care se fac mii de continuări și remake-uri pentru a profita de nostalgia puerilă a unei generații, un regizor împrumută de la regizorii care l-au pasionat, în loc să le recicleze munca de acum douăzeci de ani.

Asta mă aduce la membrii trupei Die Antwoord (adică Ninja și Yo-Landi Vi$$er), despre care nu-mi dau seama dacă sunt implicați într-un experiment muzical á la David Bowie sau Lady Gaga de a juca un personaj cu prea multă convingere sau dacă chiar sunt vampirii din 30 Days of Night; știu însă că, folosiți cum trebuie, pot fi o prezență energică și unică într-un film de acest gen. Când am auzit de prezența lor în film, am bănuit că vor avea două roluri comice în care niște tipi duri (pentru Hollywood) adoptă o creatură ciudată și îi arată valorile unei vieți de stradă. De fapt, Die Antwoord se joacă pe ei înșiși sau, mai precis, cum ar fi dacă nu ar fi rapperi faimoși, ci criminali (din moment ce filmul are loc în 2016, poate că se joacă pe ei înșiși după ce cariera lor s-a dus pe apa sâmbetei și au fost nevoiți să devină criminali). Ninja este un criminal nebun (spre deosebire de realitate, unde este un rapper nebun) și Yo-Landi este tipa aia drogată care dintr-o dată devine mamă și singurul lucru care o oprește să fie o mamă bună e faptul că e o drogată (spre deosebire de realitate, unde sper că nu e o drogată… deși…). Filmul se învârte în jurul unui robot (titularul Chappie) care e adoptat de cei doi după ce creatorul lui, Deon (Dev Patel), îl programează cu inteligență artificială. Iar Blomkamp, în loc să urmărească convențiile și formulele hollywoodiene ale acestui gen (în care criminalii ar fi avut o inimă de aur), îi ilustrează pe Ninja și Yo-Landi ca pe niște criminali (mai mult sau mai puțin) fără scrupule, care ucid polițiști, fură și manipulează.

Pentru mine asta e o bilă albă, din moment ce scenele din actul doi, cele în care Chappie își dezvoltă o personalitate, conduc spre momente pe care numai un regizor cu mentalitatea și viziunea lui Blomkamp și o gașcă precum Die Antwoord ar putea să le creeze. Cred că asta e marea problemă la acest film, cel puțin pentru un segment din public și critici: aceștia se așteptau la un Iron Giant sud-african, dar ce au văzut e un film în care personajele și situațiile sunt ceva mai complexe, definite de mentalitatea și locul de unde se desprind. O altă bilă albă e finalul, sau mai bine zis, twist-ul din actul trei, genul de situație pe care niciun film hollywoodian nu și-ar asuma-o – și prin care el comentează într-un mod inedit ideea de transumanism. Genul ăsta de final e de bun augur pentru viitorul lui Blomkamp ca autor (cel puțin asta am crezut până când am aflat că va regiza o continuare la Alien).