La fel ca precedentul film al lui Adam McKay, The Big Short, Vice e ticsit de detalii informale (de data asta politice, nu financiare) atât despre ascensiunea virală a lui Dick Cheney (Christian Bale), cât și despre viața sa personală (soția, jucată de Amy Adams, fiica lui lesbiană care era să-i distrugă cariera republicană șamd). Cu toate astea, Vice nu e în niciun fel un biopic politic obosit despre male-privilege (cum e discutat aici), ci e atât de ingenios, încât, după genericul de final, se reia secvența cu un focus grup din film, iar de data asta se discută despre valabilitatea filmului proaspăt vizionat. Din toată liniștea uniformă din jur se ajunge la o bufoniadă – filmului îi este reproșat că e lib-tard, deci că se axează exclusiv pe o viziune liberală (astfel demonizându-l și pe Cheney), că Donald Trump ar fi un orange cheeto, sau, nonșalant, o tânără îi spune colegei sale că abia așteaptă să vadă noul Fast and Furious.

 

Cu toate că e plasată evident într-un registru de farsă, secvența e simptomatică pentru că face un sumar al etosului de lucru al lui McKay (auto-referențialitate, spargerea celui de-al patrulea perete, comic parodic), dar și a felului în care McKay însuși se raportează la spectator. Secvența e inclusă strategic chiar la finalul creditelor, atunci când, pare să spună el, nici țipenie de om mai e prezent în sala de cinema (pentru c-ar fi fugit să vadă ceva mai accesibil, cum ar fi, *wink*, Fast and Furious?). McKay e conștient că Vice nu e un film confortabil din niciun punct de vedere, nici măcar prin faptul că e format dintr-un conglomerat de staruri (Bale cu altă transformare fizică impresionantă, Amy Adams arătând ca o Hilary Clinton din prezent, Steve Carell ca o caricatură a lui Donald Rumsfeld și, preferatul meu, Sam Rockwell jucându-l fără subtilitate pe George W. Bush). Mai mult, amestecul aproape aleatoriu dintre imaginile ficționalizate (deci jucate de actori), imaginile de arhivă și mici pastișe de tipul Naomi Watts prezentând știrile într-un studio TV, creează un teritoriu bizar între realitate și ficțiune. La asta contribuie și caleidoscopul de formaturi de imagine documentară (de la filmări cu telefonul, blurarea fețelor indivizilor, filmarea de tipul fly-over camera) cu aparatul de filmat pe trepied. Deși incomod, Vice pune probleme politice reale – ce faci când puterea unui stat ajunge pe mâinile unui incompetent cu intenții discutabile (vezi și lanțul de figuri politice corupte pe care filmul îl extinde în trecut și, se poate specula, în viitor)? Filmul poate fi privit, așa cum afirmă falsul spectatorl din focus grup, ca un film pro-liberal (sau chiar exclusiv liberal), pentru că aruncă asupra lui Cheney întreaga răspundere a deciziilor luate împotriva lui Bin Laden (și în general gestionarea situației din Irak). Lipsa de imparțialitate a lui McKay e problematică – dar are legătură cu un fel de trezire a conștiinței colective: nu e vina unor indivizi ca Cheney și Trump că ajung în poziții de putere, ci a populației votante; totuși, McKay explică și mașinațiile ridicole care trag poporul de sfoară (vezi episodul în care soția lui Cheney are discursuri conservatoare despre cum femeile din Wyoming știu mai bine decât să-și ardă sutienele sau legile schimbate după interesul politicienilor pentru a lua deciziile cele mai atroce).

 

 

Cheney e văzut, după cum afirmă ludic Alissa Wilkinson în Vox, ca un fel de vampiruț care se plimbă singur pe holurile Casei Albe, suge energia oamenilor din jur și pare să o depună pe burtică. Nu știu în ce măsură e voită analogia vampiristă, dar e parte din film, iar, sinceră să fiu, Cheney pare să-și petreacă timpul mai mult în interioare luminate slab. Bale e, paradoxal, cea mai puțin satirizată personalitate a filmului, pentru că ceilalți sunt niște caricaturi ambulante, în special Rockwell/Bush. Și, deși asta ar trebui să facă din Vice un produs oarecum enjoyable, McKay își dorește opusul: distanțarea spectatorului de lumea din film, atât prin tehnici semi-scabroase (de pildă, un chelner îi prezintă lui Cheney de pe un meniu de restaurant diverse metode de tortură și tehnici de a neglija legal drepturile omului), cât și over-the-top (cum ar fi momentul delicios în care Adams și Bale își recită niște dialoguri à la Richard al III-lea, întinși în pat și aproape călărindu-se unul pe celălalt). Naratorul are și el o identitate neobișnuită (chiar se schimbă la un moment dat cu un altul), iese de multe ori din poveste pentru a o comenta șamd. Dar lucrurile sunt și mai meta de atât: zeița Fortuna a făcut în așa fel încât McKay însuși a făcut un atac de cord în timpul filmărilor; ceea ce l-a salvat a fost research-ul făcut de Bale pentru rolul lui Cheney, care implica la rândul său ca personajul să facă un infarct.

 

Probabil că Vice n-o să aibă vreo șansă la Oscaruri în seara asta – e improbabil ca un film atât de polarizant politic să fie premiat la categoria Cel mai bun film. Cu toate astea, simplul miracol că a fost premiat (așa cum a fost și includerea intrusului The Big Short, în 2015) denotă o relaxare tot mai benefică a Academiei (cine-ar fi crezut c-o să vorbim despre Black Panther?) și o bucurie pentru orice fan al lui McKay și al cinemaului auto-reflexiv.