V-am pregătit o listă de filme de Crăciun propuse și alese de redactorii de la Acoperișul de Sticlă. Unele sunt așa strâns asociate cu Crăciunul că ar fi ciudat să le vadă cineva de Paște, în timp ce altele se înrudesc mai de departe. Cu comentariile noastre mai scurte sau mai lungi.
The Shop around the Corner (r. Ernst Lubitsch, 1940) – Se îndrăgostesc unul de altul schimbând scrisori anonime, fără să știe că sunt colegi de muncă într-un magazin unguresc de obiecte decorative. În timpul programului, James Stuart și Margaret Sullavan sunt serioși și proper până la limita de a-și deveni nesuferiți, dar în secret se agață amândoi de speranța că și-au întâlnit perechea. Ernst Lubitsch (un austriac ajuns la Hollywood care știa din propria tinerețe cum e să fii vânzător) sugerează subtil ierarhiile din magazin (fiecare vânzător e un personaj) și riscul ca o toană de-a șefului să le anuleze șansa la fericire. Filmul e comic-sarcastic cu un curent subteran de tristețe, adică are ce-a fost numit de critici the Lubitsch touch. Scenariul a fost adaptat în remake-urile In the Good Old Summertime (1949) și You‘ve Got Mail (1998) și se poate spune că un pic din farmecul lui se simte în The Grand Budapest Hotel al lui Wes Anderson. (Irina Trocan)
Meet Me in St. Louis (r. Vincente Minnelli, 1944) – Musicalul domestic al lui Minnelli, cu Judy Garland în rolul principal, vorbește din unghiul războiului despre o perioadă idilică pierdută, și anume anul 1904 – când familia Smith jelește plecarea din St. Louis pentru un nou început la New York. În teorie, cele patru surori Smith și mama lor nu au cum să conteste voința tatălui și, oricum, cine a mai auzit ca cineva să refuze New Yorkul? Însă fetele Smith se comportă de parcă știu ce vremuri or să fie, știu că oricum toate se vor duce pe copcă și atunci, în timpul rămas până la plecare, militează prin numere muzicale siropoase pentru a rămâne în paradisul provincial – declarând banii și avansarea în carieră fleacuri de care trebuie să se ocupe convenabil bărbații, dar fără să le distrugă lor iluziile în acest proces. Meet Me in St. Louis e o struțocămilă ideologică – un film care ar putea fi feminist, dacă protagonistele n-ar vorbi doar de măritiș, și subversiv, dacă nu s-ar agăța atât de lacrimogen de obiceiuri și de fantezii autoindulgente precum Crăciunul. Numai bun de văzut când vrei să dai cu bâta în oameni de zăpadă, atunci când te prinzi că the merry golden olden days sunt doar un cântec mincinos de leagăn; pe care tocmai de-aia vrei să îl cânți cu și mai multă înverșunare. (Georgiana Madin)
It’s a Wonderful Life (r. Frank Capra, 1946) – Acest film de Frank Capra are o reputație mult prea proastă din partea unor hipsteri supracofeinizați, care au impresia că știu totul despre lume, care sunt mult prea cool pentru ce consideră ei că e cheesy sau corny. Așa că ei, niște idioți care se cred deștepți, niște cretini superficiali cu ambiții de profunzime, consideră acest film – unul pe care nu l-au văzut niciodată – ca fiind fals și penibil. Dacă l-ar fi văzut și-ar fi dat seama cât de cinic și tragic este acest film (ca multe alte producții ale lui Capra, aproape toate cu o reputație similară cu It’s a Wonderful Life). Este unul din rarele filme de Crăciun (populare) despre adulți, ce simt ei în jurul sărbătorilor, realizat de un imigrant de primă generație, unul care dormea patru ore pe zi în timpul studenției, care se trezea la patru dimineata pentru a ajunge în timp la cursuri, care muncea două-trei slujbe între cursuri și care mânca resturi în sala de mese. Și după toate astea, a absolvit facultatea și a aflat că nu există locuri de muncă. Pentru un asemenea om e făcut It’s a Wonderful Life, un adult care își dă seama că viața nu-i oferă nimic pe tavă, că visele lui din tinerețe nu se vor adeveri niciodată, că oamenii bogați și la putere nu vor fi pedepsiți niciodată. În același timp, el știe că există plăceri și momente frumoase într-o viață obișnuită, și într-un fel e normal ca tinerii și adolescenții (cu înclinații de hipsteri) să respingă acest mesaj, își petrec prea mult timp în lumea lor penibilă și falsă. (Alexandru Vizitiu)
Gremlins (r. Joe Dante, 1984) – Îmi amintesc că citeam odată o recenzie despre Toy Soldiers a lui Joe Dante, una în care scria că dintre cei doi mari studenți (protejați) ai lui Steven Spielberg – Dante și Robert Zemekis –, Dante era cel mai talentat, iar tocmai acest talent – mai ales în subversivitate, pentru cei tineri, gândiți-vă la el ca un Peter Jackson care nu a realizat niciodată Lord of the Rings – l-a înstrăinat de public. Acel talent se găsește într-un film horror superinteligent și superdistractiv, despre cum cel mai tare Crăciun din toate timpurile este petrecut alături de cei mai ciudați, nebuni și distructivi monstruleți din câți au existat vreodată în cinematografe. La polul opus față de It’s a Wonderful Life, cu Gremlins, Dante creează un film despre (și pentru) puștiul ciudat, care își petrece ziua visând la tot felul de ciudățenii, pasionat de horror, S.F. și fantezie. Și a putut să traducă acel mod de gândire unui public numeros pentru că el este acel puști ciudat și știe că, într-un fel, cu toții suntem acel copil dement care vrea cât mai multă nebunie de Crăciun. (Alexandru Vizitiu)
Die hard (r. John McTiernan, 1988) – Pe bune, chiar trebuie să explic? Now I have a machine gun. Ho- Ho- Ho. (Alexandru Vizitiu)
Fanny și Alexander (r. Ingmar Bergman, 1982) – În familia burgheză Ekdahl, Crăciunul e baroc, debordant de veselie și sugerează că, pentru scurt timp, de pe lume a fost abolit tot ce nu e verde, roșu, sau variațiuni de gri dintre ele. Doar că, pe cât de gălăgios și festiv începe, pe cât de călduros arată faldurile vișinii ale decorațiunilor suedeze de la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea, pe atât de înspăimântătoare e lumea ascunsă dincolo de acest spectacol. Laolaltă cu portretul social desfășurat de interacțiunile familiei numeroase, în cel mai personal film al lui, Bergman pune lupa pe trăirile copiilor, pe puterea lor de imaginație care naște tablouri paralizante. Sub ochii lui Fanny, dar în special ai lui Alexander, o statuie de marmură prinde viață, iar podul casei se umple de prezențe livide. În mod recurent, strigătele gâtuite ale lui Alexander după părinții lui, prin care cheamă de fapt realitatea înapoi, rămân neauzite. Recomandat în varianta de cinci ore, cu pauze de revigorare între cele patru episoade, așa cum l-am văzut într-o iarnă la Cinemateca Union. (Georgiana Madin)
Edward Scissorhands (r. Tim Burton, 1990) – Povestea adolescentului cu mâini-foarfecă descoperit într-un colț întunecat de o reprezentantă Avon și „acceptat” de comunitatea ca de sitcom din suburbie în sensul că e lăsat să își folosească ciudățenia ca să sculpteze tufișuri. Am avut o perioadă de dez-vrăjire cu filmul ăsta după adolescență, dar a început să mă gâdile ironia că băiatul ăsta e un outcast și ei vor să-l facă stilist. Și sigur e o gură de aer proaspăt în perioada Sărbătorilor. (Irina Trocan)
The Nightmare Before Christmas (r. Henry Selick, 1993) – Până și Jack, Regele Dovlecilor, un schelet bine intenționat și maestru într-ale ororii de Halloween, mai suferă câteodată de ennui; într-un asemenea moment, descoperă o poartă spre Å¢ara Crăciunului, unde totul îi apare ca insolit, dacă nu chiar un pic autist față de restul lumii. Jack se îndrăgostește iremediabil de acea lume nemotivat de exuberantă și îi importă atmosfera cu forța în Å¢ara lui; el nu realizează că nu își poate atribui competențe chiar în orice domeniu și că meșteșugarii lui mai au nevoie de antrenament ca să producă daruri inofensive. Fără îndoială marcată de contribuția cu tonuri gotice a lui Tim Burton ca autor al poveștii originale, animația lui Henry Selick are comedie, musical și horror, strâns împachetate și ornate cu replici moralizatoare despre cum să nu te-apuci de treaba altuia. Deși, dacă supraviețuiești încercării, s-ar putea să găsești dragostea. (Georgiana Madin)
Cum a furat Grinch Crăciunul (r. Ron Howard, 2000) – Cu siguranță că ai văzut How the Grinch Stole Christmas, sau Cum a furat Grinch Crăciunul (în caz că l-ai văzut la TV). L-ai văzut, poate, când erai mic și acum nu prea ți-l mai amintești, caz în care ar trebui să-ți spun câte ceva despre subiect. Este filmul despre un elf cu nas de pisică, urâcios și sătul de atmosfera ultra-veselă de Crăciun, tipic americană, din orașul în preajma căruia locuiește, Whoville. Deși se decide să le strice distracția cetățenilor, în cele din urmă inima i se înmoaie și se duce să se bucure cu ei de brăduți, gingerbread și beculețe colorate. Și, de fapt, personajul lui Grinch e mai vechi decât filmul ăsta care ți s-a cam șters din memorie: e inspirat de domnul Ebenezer Scrooge, din „Colind de Crăciun” al lui Dickens, care a fost conjurat deja în istoria cinemaului în 1935 în Scrooge: personajul negativ care ura Crăciunul, dar care, într-un final, devenea cel mai împătimit fan al lunii decembrie dintre toți. După atâtea și atâtea remake-uri, după schimbarea la față a lui Scrooge în Grinch, povestea nu pare să fie supusă regulii repetition brings diminishing returns. De fiecare dată când vad un film construit pe structura asta, și mai ales How the Grinch Stole Christmas, nu pot să mă prefac plictisită. (Cristina Iliescu)
Un conte de Noël (r. Arnaud Desplechin, 2008) – „Tot nu mă iubești?”, o întreabă Henri (Mathieu Amalric) pe Junon (Catherine Deneuve), mama sa, când se reunește toată familia de Crăciun. „N-am făcut-o niciodată.” „Bine. Nici eu”, ripostează el. Camuflat de un asemenea titlu, O poveste de Crăciun e un film francez all-star cu un arbore genealogic de oameni complicați și răutăcioși pe care doar sângele îi ține uniți, la propriu – Junon, figura matriarhală a acestei adunări, are leucemie și poate fi salvată doar de un transplant de măduvă. Nevoia e o chestie problematică într-un loc unde oamenii s-au obișnuit să fie liberi. Criticul J. Hoberman s-ar putea să fi găsit descrierea perfectă pentru film când l-a numit realism magic domestic. (Irina Trocan)