Odată ca niciodată, Peter Jackson a creat cea mai bună adaptare a genului High Fantasy, acel gen creat (sau în orice caz, popularizat) de J.R.R. Tolkien. Atât părțile bune, cât și cele proaste (pentru mine, mai mult cele bune decât proaste) se găsesc în trilogia cinematică Lord of the Rings.

    Pe vremea aia, Jackson era unul dintre cei mai talentați formaliști ai generației sale (dintre cei care lucrau la Hollywood); știa cum să monteze o scenă, ce mișcare de cameră să folosească și cât de lungă să fie, ce să pună în cadru pentru a livra cât mai rapid o informație, cât să arate dintr-o locație și când e momentul potrivit să taie. Împreună cu directorul de imagine Andrew Lesnie, Jackson a creat compoziții în care actorii să fie aranjați în feluri cât mai inedite și expresive în raport cu decorurile (digitale sau reale), scene unde personajele importante sunt în centrul atenției chiar dacă sunt înconjurați de zeci de figuranți adevărați (și mii de figuranți digitalizați), obiectivul lor a plutit peste ruinele și locațiile acestei lumi. Eclerajul și culorile (parțial manipulate digital) au creat o lume mistică și antică, una care crea impresia că ilustrațiile și tablourile fantastice au prins viață. Departamentul de efecte speciale practice al lui Jackson, WETA Workshops, a construit acea lume mistică și antică prin miniaturi, sculpturi și orașe construite într-un șantier din Wellington, Gino Acevedo a creat cele mai bune efecte de machiaj din noul Hollywood, s-au creat costume, istorie și stiluri diferite pentru fiecare regat, rasă și popor. Departamentul de efecte digitale, WETA Digital, a dat viață lui Gollum (și alte chestii, presupun). Toate aceste elemente sunt cruciale pentru acest gen de film, un film spectacol, în tradiția lui Cecil B. DeMille, cu energia lui John Ford, atitudinea jucăușă a lui Sergio Leone și cu atenția la detaliu a lui Akira Kurosawa.

   Însă, la un moment dat, ceva s-a întâmplat, iar Peter Jackson și-a pierdut interesul (și posibil și mințile). Cred că momentul în care totul s-a dus de râpă e reprezentat în King Kong: reuniți în New York, Kong și Ann Darrow ajung în Central Park, unde gorila dansează pe gheață și Darrow se lasă dusă de val, bucurându-se de moment. Scena e superb construită, mișcările camerei, eclerajul, muzica, locația și interpretarea actriței Naomi Watts (și a lui Andy Serkis într-un costum de motion capture) creează un moment frumos și eficient livrat. Apoi vine o explozie și scene de acțiune interminabile, cât mai zgomotoase și prea lungi. Cam așa s-ar defini cariera lui Jackson după Lord of the Rings, câteva momente frumoase stricate de mult zgomot și furie.

     Cam așa decurg lucrurile în trilogia The Hobbit și mai ales acest ultim film din trilogie, The Battle of the Five Armies. Sunt multe scene incredibile și mult mai multe oribile. Printre cele bune se numără un travling de-a lungul Orașului Lacului în timp ce Smaug îl rade de pe fața Pământului-de-Mijloc, mișcare de cameră ce-i urmărește pe locuitorii orașului fugind de focul dragonului și care se oprește pe un prim-plan pe o bătrână paralizată de frică în timp ce focul o înghite: tot ce trebuia să știm despre grozăvia atacului este surprins în această secvență de câteva secunde. Mai e scena în care Thorin e înconjurat de avuția Ereborului, cu el în centrul cadrului, pierdut și bulversat printre munții de aur și nestemate, sau cea în care îl imaginează pe Smaug plutind într-un lac de aur topit, sau conversația cu Bard printr-o crăpătură… Din păcate însă, lupta din titlu trebuie să înceapă, o bătălie care ocupă șapte pagini în carte în ediția pe care o am eu și (aproximativ) o oră din acest film.

    Jackson obișnuia să fie mult mai priceput la astfel de scene, îmi amintesc că unii critici (nu neapărat buni) îl comparau cu Akira Kurosawa după ce au văzut The Two Towers. Îmi mai amintesc că acea bătălie nu era la fel de confuză ca aceasta din The Battle of the Five Armies, că nu m-a luat durerea de cap pe la mijloc. Acolo îmi amintesc de cadre și de secvențe curate unde înțelegeam ce se petrece; aici am văzut cum mii de elfi, gnomi și oameni se ciocneau cu zeci de mii de orci, troli-roboți și lilieci demonici într-o mare varză; cum un Billy Connolly digitalizat și călare pe un porc mistreț (și el digitalizat) fac cărare prin val după val de inamici, dar fără să se înțeleagă nimic; cum lupta dintre Legolas și Bolg nu se mai încheia (când am văzut filmul, cineva a aplaudat în sală doar pentru că s-a terminat odată scena); cum un personaj neimportant are mai multe scene decât Bilbo (personajul titular!). Și cu toate astea, scena care m-a impresionat cel mai mult a fost un simplu prim-plan pe fața unui orc (mă rog, probabil că a costat câteva zeci de mii de dolari să-l animeze), unul din personajele negative principale, care după trei filme de irosit timpul cu clișee de villain a fost fascinant abia în ultimul lui moment, ucis de inamicul lui de ani de zile, iar camera surprinde frica și disperarea din ochii acestuia. Doar această clipă scurtă e mai impresionantă decât mii de gnomi resuscitând tacticile de luptă a spartanilor din 300.

   Într-un final nu prea contează ce scriu (sau ce scrie oricine altcineva). The Hobbit: The Battle of the Five Armies este genul de film unde toate locurile din sălile de la multiplex sunt deja rezervate pentru următoarele două săptămâni (că tot e vacanța de iarnă). Și e foarte posibil ca un puști de zece ani să simtă pentru acest film ce am simțit eu când am văzut Fellowship of the Ring la vârsta lui. Asta e o tactică a Hollywood-ului, totul se repetă, dar după ce a trecut destul timp încât vechea generație să se ducă de dragul nostalgiei, iar noua generație pentru că nu a mai văzut așa ceva. Totuși, îmi amintesc că Andrei Gorzo a scris odată despre Return of the King că opozanții pe criterii estetice, [văd] în Stăpînul inelelor un gigantic joc pe computer, fără gust și fără suflet. Din aceste motive, unii dintre ei preferă Harry Potter, ceea ce e interesant, pentru că e taman invers: Harry Potter este jocul interactiv, ale cărui scene de acțiune sînt organizate pe niveluri și al cărui erou poate fi pilotat de orice copil, fără a pierde sau a cîștiga ceva în personalitate; Stăpînul inelelor nu vrea să fie interactiv, vrea să te uluiască. Acum, însă, a ajuns să fie chiar cum au spus acei opozanți pe criterii estetice: atunci când Legolas sare de la o piatră la alta ca Mario, când Peter Jackson e atât de obosit/neinteresat încât reciclează scene din alte filme ale sale și supradigitalizează tot, acum, da, Hobbit-ul a devenit joc video.