În filmul Inglourious Basterds, Brad Pitt îl joacă pe locotenentul Aldo Raine, poreclit „The Apache” – care nu știe limba germană, iar italiana doar cu un accent apalașian. După o misiune în spatele liniilor inamice în care a terorizat și a mutilat naziști – alături de opt soldați evrei (și mai târziu un german sociopat și un englez care apreciază un whisky bun) – Raine e (re)recrutat în filmul Fury în divizia tancurilor, cu numele de Don Collier si cu porecla de „Wardaddy” (care între timp a învățat să vorbească germana perfect, dar din păcate de italiană nu aflăm). Echipa lui e formată din veterani ai stereotipurilor de război: tipul ultrareligios din Saving Private Ryan (jucat de Shia LaBeouf, ca un tip care e atât de dedicat unui rol încât își cicatrizează fața și creează cel mai fascinant personaj dintre cei cinci protagoniști), tipul nebun din The Dirty Dozen (you know, ăla din închisoare) (jucat aici de Jon Berenthal în același fel ca pe Shane din The Walking Dead), tipul naiv și necopt (Logan Lerman, care a rămas un wall flower) și tipul care face parte dintr-o minoritate (aici un mexican, jucat de Michael Peña ca un proto-vato).

Temele principale sunt traumele psihice și fizice ale războiului, ororile războiului mecanizat (un tanc Sherman M4A3E8, în caz că mai e cineva care nu știa, nu te omoară, te pulverizează din existență), demistificarea războiului – adică schisma dintre războiul ca istorie idealizată printr-o cauză justă (așa cum a fost al Doilea Război Mondial) și războiul ca o forță a corupției – mai exact, corupția morală a așa-zisei Greatest Generation a Americii pentru câștigarea războiului.

Apropo de asta, François Truffaut a scris odată că e imposibil să faci un film anti-război, căci „să arăți ceva înseamnă să-l înnobilezi”, așa că orice film despre război va fetișiza asptectele cool ale acestuia – chiar și atunci când intenția e cea opusă. De exemplu, în Apocalypse Now – cu aceleași teme ca Fury – cea mai faimoasă scenă e cea în care elicopterele colonelului Klingore incinerează un sat în timp ce Wagner cântă pe colonana sonoră (am văzut parodii ale acestei scene și în desene animate), o scenă imitată și citată de soldați din armata americană. Lothar-Günther Buchheim, scriitorul cărții Das Boot, a criticat adaptarea cinematografică a cărții sale pentru că mesajul anti-război era compromis deoarece filmul era prea captivant. The Guns of Navarone, în ciuda monologurilor lui David Niven despre grozăviile războiului, rămâne un film cu scene de acțiune și suspans despre o echipă de eroi carismatici împotriva naziștilor. În esență, e ca și cum ți-aș spune că e rău să te droghezi în timp ce îți arăt o poză cu Rolling Stones, Bob Marley și David Bowie fumând iarbă.

Ce-i drept, regizorul David Ayer, directorul de imagine Roman Vasyanov, compozitorul Steven Price și actorii fac tot posibilul să creeze un film anti-război, cel puțin în primele două acte. Aproape fiecare scenă e viscerală, scârboasă, întunecată sau o combinație dintre cele trei. Culorile dominate sunt cenușiu, ocru, sepia și nămolul; cadrele sunt claustrofob-expresioniste – cu prim-planuri pe fețe murdare și un peisaj care se micșorează și e pârjolit de prezența soldaților -, iar scenele de bătălie sunt bosch-ian-expresioniste – ultima bătălie e un tablou al iadului, numai foc și suferință; de fiecare dată când cineva e împușcat, acel om explodează în milioane de bucăți; coloana sonoră creează impresia că Vasyanov a angajat corul iadului, iar instrumentele le-a găsit într-o fabrică a lui Satana; vedem copii împușcați în cap, oameni incinerați, care mai au puterea doar să se împuște în cap; în prima secvență, Brad Pitt sare de pe tanc și doboară un german călare, după care redevine Aldo Raine și îl înjunghie pe nazistul ghinionist de mii de ori în față. Într-o anumită măsură, totul culminează în al doilea act cu un film de scurt metraj foarte bun, unde soldații „eliberează” un sat german, iar Collier și Norman (Lerman) se opresc în apartamentul unei femei și al fiicei ei (jucate de Anamarinca Maria și Alicia von Rittberg).

E o scenă în care sunt prezentate în cel mai eficient mod posibil temele și stilul filmului – soldații sunt niște animale, femeile – victimele lor, muzica frumoasă semnalează inocența pe cale să fie/deja pierdută, cadrele sunt înghesuite, iar montajul anticipează lucrul oribil ce e pe cale/probabil să se întâmple. Totodată arată cât de talentat e David Ayer – care a debutat ca scenarist și a scris, dar nu și regizat, Training Day – în crearea tensiunii și a dialogului în scene unde personajele se confruntă în jurul unei mese.

Din păcate, filmul refuză să se termine după acest moment, așa că ultimul act îi transformă pe protagoniști în eroii din titlul românesc, dar nu și anonimi, pentru că nu poți fi anonim atunci când ești jucat de Brad Pitt, Shia LaBeouf și puștiul din Percy Jackson. De fapt, subtitlul românesc arată de ce filmul eșuează să fie anti-război, dacă tipii ăștia sunt eroi – care săvârșesc niște lucruri oribile, dar în numele Aliaților – acest film nu poate fi anti-nimic. Așa că, în ultimul act, toți se sacrifică sau luptă eroic, iar morții cad într-un mod romantic – o împușcătură în cap e aici o pată roșie și mică, în timp ce acum treizeci de minute era un crater –, iar rezultatul unui personaj aruncat în aer e mascat de o lumină albă și o tăiere la alt cadru. Basically, devine The Guns of Navarone.

Și mai e tancul ăla, titularul „Fury”, unul real, printre puținele care mai sunt funcționale, cât de cât – o minunăție de mașinărie de război, care se luptă cu un alt tanc într-o scenă de acțiune incredibilă, în care obuzele seamănă cu proiectile făcute din laser (și e cu totul fidel față de realitatea unei lupte dintre tancuri, chiar așa arată urmele lăsate de obuze). În altă ordine de idei, filmul nu reușește să fie anti-război, dar e una dintre cele mai bune adaptări după un roman de Sven Hassel. Ce-i drept, e un roman pe care nu l-a scris niciodată, dar sunt sigur că ar fi mândru de el dacă l-ar fi scris, așa cum ar fi mândru de acest film dacă l-ar fi văzut.