Animația J’ai perdu mon corps (Jérémy Clapin, 2019) creează niște așteptări încă dinainte să fie vizionată, prin titlul său. Aceasta poate fi considerată o confesiune a personajului principal, care se simte pierdut din cauza faptului că nu-și mai poate controla destinul. Protagonistul, Naoufel, este prezentat încă din prima secvență, arătând un episod din copilăria lui. Acesta încearcă să prindă o muscă, iar tatăl său este cel care încearcă să-i ofere un sfat: dacă vrea să o omoare, trebuie să lovească acolo unde crede că va zbura. Din moment ce musca e mai rapidă, există un singur mod în care copilul va putea să o zdrobească: dacă reușește să ghicească încotro se îndreaptă și ajunge acolo înaintea ei. La o primă vedere, secvența pare să fie importantă pentru stabilirea relației dintre copil și tatăl său. Doar mai târziu devine clar faptul că anecdota funcționează la nivel metaforic: este marcantă incapacitatea copilului de a-și modela viitorul, din cauza faptului că este prea adânc ancorat în trecut.

În acest episod din tinerețea lui Naoufel, își face apariția elementul recurent care-i va ține companie pe tot parcursul vieții sale. Musca poate părea o insectă banală, dar aceasta primește greutate prin asocierea metaforică pe care o are cu viitorul copilului. Tot aici se pune un mare accent și pe mâna lui, lucru care se va întâmpla pe tot parcursul filmului (în secvențele din trecut), înainte de a se stabili legătura cu prezentul: mâna băiatului care încearcă să omoare musca, mâna bărbatului pe clapele pianului, mâna tânărului de pe coada mopului. Totul se leagă, într-un fel sau altul, de mâna lui, care mai târziu va fi detașată de propriul său corp și va fi nevoită să se descurce pe cont propriu. În primele cadre în care apare mâna lui Naoufel, aceasta dă dovadă de stângăcie. Privită pentru prima oară, secvența capătă nuanțe comice și pare să aibă scopul de a-i face o mică introducere în fața spectatorului: este o mâna dreaptă, dar toate gesturile sale sunt stângace. Încearcă să se ascundă de oameni, cu toate că a avut și ea un proprietar. Mai mult decât atât, își face apariția în apropierea unui schelet, lucru care ridică întrebări: Proprietarul ei poate fi mort? Dacă nu, până la final, va ajunge să fie? Pe alocuri, mâna pare să fie urmărită. Constant, se ascunde de oameni. E atacată de un câine, de o pasăre, de șobolanii de sub liniile de la metrou. Ajunge în casele oamenilor, într-un râu înghețat, rătăcește printre gunoaie.

Pare că este într-o continuă căutare, iar locurile prin care trece fac ca destinația ei să devină din ce în ce mai neclară. Până la urmă, devine clar faptul că nici ea nu știe încotro să o ia. E doar o mână și totuși, pare că se întreabă constant dacă vrea să ajungă într-un loc, sau caută o persoană. Incertitudinea ei este evidentă, chiar dacă nu există decât un singur mod în care se poate manifesta: prin felul în care se deplasează. Se folosește doar de cele cinci degete pe care le are. Uneori ezită, alteori pare chiar nerăbdătoare prin viteza cu care se mișcă. Poate fi și îndrăzneață, în momentul în care sare de pe o clădire și se ține de mânerul unei umbrele, pentru a-i atenua căderea. Dă dovadă de toate calitățile (și defectele) pe care le are proprietarul său. De fapt, mâna dă dovadă de conștiință de sine și se orientează pe parcurs pentru a putea ajunge la Naoufel. Privind situația din această perspectivă, devine clar faptul că aceasta își dorește să fie reîntregită. La fel ca mâna din The Addams Family (Barry Sonnenfeld, 1991), cea din animația J’ai perdu mon corps reprezintă un personaj de sine stătător, care (fiind secționat de restul corpului său), are capacitatea de a lua decizii. Datorită modului în care se deplasează, aceasta nu este tocmai înfricoșătoare, deși poate fi asemănată cu un păianjen. Totuși, are capacitatea de a lua diferite poziții care în realitate ar fi imposibile (de exemplu, aceasta este capabilă să „cadă în genunchi” sau chiar „să-și întoarcă capul” în direcția unei lebede). În momentul în care scapă din laborator, mâna se așază pe pervazul ferestrei. Pare că se odihnește, în condițiile în care o mână nu ar trebui să aibă capacitatea de a „sta jos”. Arată de parcă ar încerca să-și găsească propriul loc în lume, fiind incapabilă să creeze un limbaj care să-i aparțină. Poate din acest motiv „decide” să devină imprevizibilă, pentru a putea ajunge lângă propriul ei corp. Forma pe care o are mâna, alături de grafică și cromatică, au scopul de a o ajuta să se piardă în peisaj. Este un personaj neobișnuit, care nu are nume și nicio posibilitate de a se exprima. Iese în evidență prin simpla ei apariție, dar armonizarea ei cu mediul care o înconjoară o ajută să se integreze mai bine. (De exemplu, sunt ascunse anumite detalii prin culoare, adâncime de câmp sau chiar prin folosirea umbrelor). O secvență reprezentativă este cea în care mâna prinde umbrela și încearcă să sară peste strada foarte circulată. Este un fundal care se mișcă neîncetat, iar mâna trebuie să pară confuză și extenuată. Din acest motiv, informațiile din acel cadru au fost limitate, deci rezolvarea nu a constat în adăugarea unor detalii, ci în eliminarea lor. La final, în spatele compoziției, al cromaticii și formelor, povestea poate fi rezumată destul de simplu. Naoufel pierde, la propriu, o parte din corpul său, pentru a-și putea da seama ce-i lipsește cu adevărat: curajul de a-și lua viața în propriile sale mâini.