Get Real: Cineaste la One World Romania 11

Anul acesta, o parte considerabilă a filmelor incluse în selecția festivalului de film documentar One World Romania au fost regizate de femei, 31 dintre cineaste participând chiar la propriile proiecții și Q&A-uri. Fapt care pare firesc, în cazul unui festival de film foarte variat și incluziv din punct de vedere tematic, centrat în jurul drepturilor omului.

Filmele din acest text discută despre istoria personală față în față cu istoria colectivă, ele fiind documentare-portret ale unor persoane (și personalități politice) diverse, martori și martore ale unor evenimente pe atât de marcante, pe atât de diverse din istoria ultimului secol. Sunt deopotrivă istorii comune și diferite, istorii ciclice și istorii irepetabile, văzute din unghiuri diverse și abordate fie de la o distanță aproape clinică la o apropiere extremă de protagoniști.

Distant Constellation (r. Shevaun Mizrahi, 2017)

Locuitorii unui azil de bătrâni din Istanbul sunt subiectul acestui documentar observațional profund poetic, care se lasă ghidat de către personajele sale înspre viața lor interioară complexă. În Distant Constellation, (nominalizat al Leopardului de Aur în secțiunea Cineasti del Presente la Locarno IFF 2017) Persoanele cu care Mizrahi interacționează au fiecare-n parte o poveste unică și quirky: un fotograf de studio care orbește și repetă mereu cuvintele pe care le spune; un fost Don Juan care nu știe cum să scape cât mai repede din azil; doi prieteni care se plimbă cu liftul ca să aibă discuții private și o femeie de 100 de ani, supraviețuitoare a Genocidului Armean. Regizoarea juxtapune imaginea bătrâneilor cu exteriorul clădirii în care aceștia trăiesc, unde se construiește agresiv, într-un ritm rapid. (O scenă dinspre finalul filmului intră chiar în viața de zi-cu-zi a muncitorilor de șantier, contranstându-le tinerețea și relativa inexperiență cu imaginile pensionarilor din azil.) Compus din momente adesea ilare și triste în același timp, filmate în cadre statice, adesea lungi și răbdătoare (dar oprite mereu la momentul potrivit, oferind un ritm fluid filmului), Distant Constellation e o meditație asupra îmbătrânirii, singurătății și a degradării – atât a corpului, memoriei, cât și a timpului.

Mizrahi a dezvăluit în cadrul Q&A-ului de la Cinema Union (moderat de Radu Jude) că a petrecut multe luni de zile în preajma bătrânilor fără să pornească camera, pentru a stabili o legătură cât mai firească cu aceștia înainte de filmare, obținând astfel nu doar reacții naturale ale acestora în fața camerei, dar și eliminând nevoia de a îi mai intervieva – aceștia îi vorbesc pur și simplu, fără intervenții, în fața obiectivului. Unul din cele mai simpatice momente ale documentarului vine atunci când bătrânul cuceritor o cere de nevastă în fața camerei, explicându-i pragmatic (dar și hazliu) beneficiile amândurora dintr-o posibilă uniune. Filmul de debut al directoarei de imagine și fotografei Mizrahi creează o imagine rară a senectuții și a vieții de azil, care chestionează perceptele și stereotipurile obișnuite legate de cei mai în vârsta ai societății.

Dil Leyla (r. Aslı Özarslan, 2016)

Primele imagini pe care le vedem în Dil Leyla evocă secvențele cele mai șocante din Videogramele unei Revoluții (r. Harun Farocki & Andrei Ujică, 1992): o înregistrare VHS cu o mulțime adunată pașnic, care este invadată brusc de tancuri din care coboară soldați care trag aparent nediscriminat în oameni; din off, auzim memoriile unei femei tinere despre acest incident, care s-a petrecut în copilăria ei. Amintirile aparțin Leylei Imret, care timp de doi ani a fost cel mai tânăr primar din Turcia în orașul Cizre, aflat în imediata apropiere a granițelor cu Syria și Iraq, în Kurdistan. Documentarul-potret al tinerei politiciene kurde surprinde eforturile acesteia de a dezvolta orașul în care s-a născut, după ce și-a petrecut tinerețea în Germania, fiind trimisă acolo după asasinarea tatălui ei, activist al PKK. Îmbinând fragmente în care este explorată copilăria Leylei și munca ei în administrația publică, mereu marcată de blândețe și calm, filmul pornește prin a documenta ceea ce pare a fi o îndelung așteptată perioadă de pace în regiunea kurdă a Turciei, după decenii de conflicte sângeroase.

Însă ceea ce pornește drept un film despre eforturile de regenerare ale unei comunități îndelung oprimate ajunge să fie unul despre o istorie care se repetă. La scurt timp după alegerile parlamentare din 2015, unde partidul pro-kurd reușește să devină a treia formațiune politică a țării, conflictul armat între statul turc și PKK se reaprinde: orașul Cizre devine scena unor ciocniri între forțele armate și dizidenți, ajungând să fie declarant sub stare de asediu de două ori. Leyla este suspendată în urma unui interviu acordat revistei Vice, fiind acuzată de incitare la ură și susținerea terorismului. Regizoarea Özarslan (care este la rândul ei cetățean german) se confruntă așadar în cea de-a doua jumătate a filmului cu dificultatea de a face un film în absența subiectului săi principal – echipa de filmare nu poate reveni în Cizre, iar singurele căi de comunicare cu Leyla (a cărei siguranță fizică este aproape constant incertă) rămân WhatsAppFacebook și telefoanele din partea familiei ei. Însă departe de a se prăbuși sub lipsa protagonistei, Dil Leyla reușește să construiască cu iscusință suspans și tensiune în jurul sorții acesteia, ilustrând astfel riscurile cărora sunt supuși tinerii politicieni progresiști și minoritari în țări divizate de conflicte.

The Other Side of Everything (r. Mila Turajlic, 2017)

The Other Side of Everything (Druga strana svega), câștigătorul Premiului Liceenilor la One World România, dar și a marelui premiu al prestigiosului IDFA, este un dublu-portret. Pe de o parte, este cel al Srbijankăi Turajlić (mama regizoarei), profesoară universitară de origine sârbă și activistă pro-democrație în tulburenții ani ’90. Pe cealaltă parte, filmul transformă apartamentul familiei Turajlic într-un personaj în sine, istoria clădirii în care se află fiind legată intrinsec de mai marile evenimente politice care au străbătut Regatul și Republica Iugoslave de-a lungul secolului XX. Istoria ciudată a spațiului în care ea trăiește – o clădire modernistă, construită de un strămoș din cabinetul politic al regelui Alexandru I – reflectă istoria familiei Turajlic dar și a țării lor: ridicată în vremuri de glorie, confiscată parțial în timpul conducerii lui Tito și rămasă în inerție după căderea Iugoslaviei și a războaielor din anii ’90. Ușile care au despărțit artificial casa nu au mai fost deschise de șaptezeci de ani – ele sunt un element vizual recurent în carul filmului, subliniind undele unei istorii care încă reverberează în prezent. (Într-un interviu acordat la IDFA, Mina dezvăluie inspirația livrească care a stat la baza documentarului – anume, modul în care portretul unei familii este folosit pentru a dezvălui istoria țării lor, precum în Ghepardul.)

Faptul că Mila Turajlic își transformă propria mamă în personaj este un atu pe care mizează cu multă pricepere – Srbijanka este genul de intelectual care își cizelează și chestionează mereu discursul, obosind ușor când este confruntată de jurnaliști cu întrebări care i s-au mai pus în trecut; astfel, grație apropierii, Mila știe întocmai cum să pună problema astfel încât să afle cât mai multe lucruri noi de la ea. Însă relația dintre cele două nu face subiectul rememorării, nu este deloc romanțată – ceea ce vedem în film este o ipostază atipică a cuplului mama-fiică, în care cele două sunt în primul rând partenere de conversație intelectuală. Filmul utilizează frecvent fragmente de arhivă – cel mai adesea din timpul anilor ’90, dar parcurgând multiple etape ale istoriei ultimului secol – cel mai adesea pentru a sublinia contrastul imens între Srbijanka Turajlic a anilor în care era o figură centrală a protestelor civile, și cea a prezentului. Personajul îndârjit și înflăcărat, care susținea discursuri în fața a zeci de mii de oameni în care visa „o țară a păcii și democrației” și persoana deziluzionată, aproape cinică, care susține că toate revoluțiile eșuează inevitabil par să fie doi oameni diferiți care sălășluiesc în același trup. Însă Srbijanka vede în noua generație responsabilitatea (și germenele) unei noi schimbări a societății sârbe. The Other Side of Everything este așadar un film nu doar despre istoria complicată și sângeroasă a Serbiei, dar și o mărtuire despre intruziunea politicii în viața personală, despre divizare socială, responsabilitate politică individuală dar și despre apropierea între generații.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like