Te mai uiți și la om – 23’, 2015, r. Ana Maria Comănescu

Revederea acestui film nu s-a soldat cu vreo diferență în modul în care l-am văzutdupă proiecția sa din cadrul NexT. Reacția Mădălinei dinspre final nu mai este surprinzătoare, dar lipsa acestui element nu lasă loc pentru vreo altă revelație față de personaje sau de motivele lor. 

Wall– 17’, 2016, r. Mihai Radu Dan

Compus dintr-un singur cadru neîntrerupt, Wall este Juno made in Lăzăresculand.Avem trei adolescenți (doi băieți și o fată), o sarcină nedorită, o soră care lucreză la secția de ginecologie a unui spital și un hol cam foarte împuțit pe care se petrece acțiunea. Și nicio melodie drăguțică de John Mayer pe fundal, ci mai degrabă o voce de vârstnică care își strigă o rudă după ajutor.

Folosirea imaginii statice nu subliniază doar lungimea așteptării prin care trec cei trei liceeni (când o să intre? ce face înauntru? cât o să stea? ce se întâmplă acum? – întrebări pe care mai degrabă și le pune publicul decât protagoniștii), ci mai ales faptul că par să nu aibă nici cea mai vagă idee despre ceea ce li se întâmplă. Se poartă relativ urât și detașat unii cu alții, viteza lor de reacție e cumplit de redusă, subiecte precum cel al unui viitor avort și al unei cărți din care se va da test la română sunt alăturate absolut firesc în conversație, absolut nimic nu este șocant sau emoționant – doar apăsat de ennui-ul total al adolescenței. Vedem cum, dincolo de băncuța de lemn fără spătar pe care stau aceștia așezați, se deschid uși către cabinete în care sunt tratați pacienți cu handicapuri grave. Vedem treceri grăbite ale medicilor și asistentelor, auzim voci chinuite – așa cum nu pot conștientiza implicațiile reale ale unui avort, protagnoștii sunt perfect ignoranți față de gravitatea vieții în general. Surpinzând abil portretele tipice ale unor adolescenți puși într-o asemenea situație, colorându-le cu un tip de umor sec care merge foarte bine în registrul stilistic realist al filmului, Wall este un slice of life veridic și executat aproape fără cusur.

Ninel– 26’, 2016, r. Constantin Popescu

So: începem cu femeia modernă Andreea, care este de vreo 30 și din București, iese cu prietenele ei la vin & bârfă, nu are menajamente în a încerca aplicații de online dating. Se întâlnește cu prietenenele ei în seara în care are un autobuz spre Cernavodă, care (cel puțin teoretic) ar duce-o direct în brațele lui Ninel, un iubit care în curând va înceta să fie imaginar – și asta cu efecte secundare cât se poate de nasoale.

Non-surpriză: Ninel este de fapt un ratat. Ca să ne convingem de cât de ratat este el, filmul ni-l înfățișează drept un bărbat clar trecut de vârsta pe care și-o pusese pe net, cu păr grizonar și-un ochi leneș, care locuiește acasă la părinții lui pensionari și lucrează la hidrocentrală ca paznic. Auci, Andreea. Aceasta scoate trei cuvinte în timpul șederii sale de câteva ore în Cernavodă, al cărei punct culminant este o partidă de sex extrem de duiboasă, pe care Andreea o refuză (cu voce stinsă și împunsături prea puțin categorice, ce-i drept), dar care tot ajunge să fie consumată. În principiu ar trebui să înțeleg că am asistat la o scenă de pity sex, dar sincer pentru mine asta a fost cam viol cu V mare.

Ninel este, dincolo de pătura unui umor situațional foarte sec pe care eu personal nu-l găsesc amuzant, un film care debordează de un moralism paternal care miroase rău a naftalină, un vezi-ce-faci-dacă-nu-ești-cuminte-și-ți-stă-capul-la-prostii, vezi-ce-se-întâmplă-când-numai-gura-e-de-tine. Personajul titlular ar fi măcar vag șarmant și probabil că aș mai râmâne și cu altceva în cap despre el în afară de faptul ca are un ochi bulit, dacă nu s-ar forța asupra unei femei care în mod clar nu își dorește să se culce cu el. Nu, nu mi-e niciun pic de milă de virginitatea și stângăcia lui. De ce mi-ar fi milă de un bărbat care apelează la înșelăciune pentru a obține atenția unei femei? Și nici nu o să condamn/ironizez personajul Andreei, pentru că nimeni nu ar trebui să fie pus în poziția de a accepta tacit un act sexual nedorit și apoi să și-l justifice ca pe un act făcut din milă. De parcă vaginul unei femei ar fi un serviciu caritabil. Verdict: not fucking cool.

Ana se întoarce – 18’, 2016, r. Ruxandra Ghiţescu

Un scurt-metraj românesc despre feminism?Boy, oh boy. În ciuda titlului, personajul-cheie din Ana se întoarce este Laura, o femeie destul de tânără care se pregătește să primească în vizită o prietenă bună, întoarsă în țară timp de câteva zile după o absență îndelungată. Între timp cuplată cu un bărbat care are ocazionale apucături misogine, Laura pare inițial încântată de revenirea Anei, care o aduce în țară și pe iubita ei (relativ neo-hipioată) Ines. Evident, lucrurile se încurcă destul de tare, nu doar datorită faptului că personajele încep să se ia la harță din cauza principiilor lor, dar mai ales pentru că aflăm că legătura dintre Laura și Ana a fost la un moment dat una intimă.

Filmul discută implicit feminismul de zi cu zi. Laura pare a fi feministă tocmai pentru a-și justifica (într-o oarecare măsură) propriile ei abateri de la rolul ei de gen tradițional, nu pentru că ar crede în mod real în acestea. Își respectă totuși rolul la suprafață, iar micuțele ei rebeliuni verbale, în care vorbește despre principii feministe relativ simpliste și moderate, sunt în final inofensive acestui statut – de aia îi și sunt permise, chiar ignorate complet de către soț. Or, acest lucru se vede și în relația ei cu Ana, care pare să și le fi însușit fară a simți nevoia de a le mai raționaliza, de a le explica sieși sau altor oameni, decât atunci când situația o cere în mod explicit. (Și, mă rog, nici Ines cea hedonistă/new-age/party-girl nu o face, dar probabil din cauza faptului că dominanta ei în gândire este hipioteala.)

Așadar, protagonista noastră este într-o zonă destul de gri din punct de vedere moral: anume, se conformează statutului său și-și reprimă orientarea sexuală, deși aduce des în discuție anumite problematici feminine. Chiar dacă taxează alunecările prietenului ei și discută despre situația ei într-o anumită cheie, nu face nimic concret față de nemulțumirile ei. Putem considera atunci că Laura este într-adevăr feministă? Este în regulă să presupunem că feminismul este de fapt o supapă prin care anumiți indivizi își exteriorizează de fapt frustrări mult mai adânci, în loc să își însușească efectiv un set de principii? Vorbim despre ipocrizie, lașitate, conformare socială sau o combinație dintre acestea? Prin formula sa de dramă realistă, filmul Ruxandrei Ghițescu eschivează în fața unui răspuns categoric față de aceste dileme, care totuși rotunjesc și tușează foarte bine personajul Laurei. Totuși, nu am să neg că este un film absolut necesar în momentul de față: regizat și scris de către o femeie, axat pe personaje feminine, discutând probleme specifice genului. Adică fix ce lipsește – iar pentru asta, numai laude.

Șapte luni mai târziu – 25 min, România, 2016, r. Andrei Creţulescu

Pus lângă trilogia Bad Penny – Kowalski – Ramona, cel mai nou scurt-metraj al lui Andrei Crețulescu lovește o notă aparent discordantă tocmai prin faptul că este un film… liniștit? Fără sânge, fără înjurături odioase (dar amuzante), cu numărul total al morților situându-se la 0 odată cu începerea genericului. Jucat și realizat în aceeași formulă ca și restul filmelor lui de când cu Kinnoseur, 7 luni mai târziu este începutul unui noi triptic care scoate la iveală o altă față tematică al lui Crețulescu – una care, în esența ei, este la fel de înfricoșătoare precum un glonț în cap.

Scurt-metrajul suprinde câteva momente din viața unui cuplu aparent obișnuit, consumat aproape complet în micile sale igiene zilnice. Un cotidian pus atât de bine la punct de către soțul Vlad încât soția Anamaria pare să se fi abandonat aproape complet în mâinile sale, rânduită și ea conform regulilor unei vieți aparent perfecte. În acest spațiu sterilizat complet, cei care intră în interiorul său nu găsesc nici ei spațiul necesar de manevră, iar cei care îl observă din afară nu pot găsi nimic în neregulă. Fisurile din această frescă sunt în schimb vizibile și capătă greutate dramatică într-un final aproape de vis. Ceea ce ascund acestea vom vedea probabil în următoarele două filme.