Adevărul e că până la articolul ăsta, viața m-a scutit de situații în care să fiu nevoită să analizez conceptul abstract al prieteniei. Și bine a făcut, fiindcă nu-s foarte pricepută la asta. Dacă ar trebui să sintetizez toate paradigmele filosofice și psihanalitice pe marginea subiectului, aș spune că probabil tot ce vreau de la un prieten e să joace Team Fortress 2 cu mine (dar să-mi dea voie să joc mereu cu Pyro), să-mi țină părul dacă se întâmplă să vomit și să nu mă judece prea dur pentru alegerile proaste pe care le fac constant.
Așa, acum că am terminat paragraful cvasi-sentimental, am făcut și o listă cu 5 filme care tratează tema prieteniei mai mult sau mai puțin central, redate de la cel mai ”meh” la cel mai ”wow”. Conține spoilere, deci sper că vă plac.
5. Showgirls (1995, Regia: Paul Verhoeven)
Nomi și Molly
Ä‚sta e unul din filmele la care mă uit o dată pe an și nimeni nu înțelege de ce. Adevărul e că Showgirls nu duce lipsă de aspecte chestionabile, să le zicem frumos: dialogul plin de one-liners cu patos (You can fuck me when you love me venind de la o stripperiță ex-prostituată cântărește mult, totuși), copulările spasmodice de pește exorcizat ale lui Elizabeth Berkley, freza lui Kyle MacLachlan…nu am destul Bold și Italics cu care să scriu ”over the top” ca să exprim cât de over the top e Showgirls. Dar iată că din tot noroiul ăsta a răsărit o panseluță, iar panseluța aceasta e prietenia dintre protagonista Nomi (Berkley) și Molly (Gina Ravera).
Oricât de drăguță mi s-ar părea suroritatea lor de fildeș și ebonită, nu pot spune că e foarte echilibrată. Adică, Nomi e prezentată ca o zeiță care transpiră sex (la propriu, e udă cel puțin 70% din durata filmului) și ajunge pe toate billboard-urile din Las Vegas din două mișcări de pelvis, iar Molly, salvatoarea ei, busola ei de moralitate și motivul pentru care nu locuiește pe străzi, e o studentă sârguincioasă care trebuie să coase chiloții dansatoarelor pentru ca ea și prietena ei zeiță să aibă ce mânca. A, și e violată de idolul ei muzical și malacii lui până ajunge în spital. Noroc cu finalul de revenge porn, în care Nomi – tot cu țâțele pe afară – îl rupe în bătaie pe muzicianul violator și îi dă vestea lui Molly încă sedată, o pupă, după care pleacă spre destinații neștiute. M-am emoționat doar scriind asta, zău.
4. Lilja 4-ever (2002, R: Lukas Moodysson)
Lilja și Volodja
De departe cel mai trist film la care m-am uitat vreodată. A fost ca și când cineva mi-a stropit inima cu suc de grepfrut în ochi. Apoi i-a dat un pumn. Apoi a lăsat-o afară singură, în ploaie.
Tot filmul urmărește pas cu pas povestea adevărată a unei adolescente din Estonia lăsată baltă de familie și devenită victimă a unei rețele de trafic uman din Suedia. Singurul element fictiv e personajul lui Volodja (Artyom Bogucharskiy), unicul prieten al Liljei (Oksana Akinshina), și el supus urâciunii lumii în egală măsură ca și ea.
Volodja o iubește pe Lilja, poate fiindcă nu are pe altcineva către care să-și direcționeze dragostea, poate fiindcă i-a cumpărat o minge de baschet din puținii bani pe care-i făcea din prostituție în Estonia. Oricum ar fi, îi înțelegi durerea când Lilja ia drumul Suediei în ciuda avertismentelor lui de foarte bun simț (ce fructe ar fi putut să culeagă în Suedia în toiul iernii?) și ți se rupe un pic inima când îl vezi că înghite pumnul de pastile și se prăbușește printre dărăpănături.
Volodja apare totuși în film și după acest moment sub forma unui înger cu aripi mari, pufoase, care i se arată Liljiei din când în când, un artificiu care în alt film ar fi părut un gimmick ieftinuț, dar în mâinile lui Moodysson apasă butoanele sensibile care trebuie. Sfârșitul e trist, cum altfel? Dar pufos într-un fel. Dar mai ales trist.
3. Dersu Uzala (1975, R: Akira Kurosawa)
Dersu și căpitanul Arseniev
Dersu Uzala nu apare în prea multe topuri de filme ale lui Kurosawa, dar asta n-ar trebui să descurajeze pe nimeni. Pe mine sigur nu, cum de altfel nici ocările pe care le-a încasat Dodes’ka-den nu m-au făcut să-l iubesc mai puțin.
Kurosawa e priceput la multe, dar e cu adevărat virtuoz la a sonda caracterul uman și a-l transpune pe ecran. Aici, caracterul uman cel mai de seamă e cel al protagonistului Dersu (Maksim Munzuk), o variantă mai bunicească a lui Cristopher McCandless (băiatu’ din Into The Wild) care trăiește prin sălbăticia siberiană și se împrietenește cu un detașament al armatei ruse venit într-o expediție. Căpitanul (Yuriy Solomin) îl îndrăgește imediat pentru sufletul bun și priceperea modestă în toate cele, soldații, mai caterincoși din fire, se dau și ei pe brazdă până la urmă.
Filmul e lung, urmărește de fapt două expediții ale detașamentului în care se întâlnesc cu Dersu + circumstanțele nefericite în care ajunge acesta să trăiască în oraș pentru o scurtă vreme. Însă totul e spus ca o poveste frumoasă, narată din perspectiva căpitanului și chiar te face să vrei să-l îmbrățișezi mult pe bătrânelul simplu, și pe căpitan, deși mă întreb de fiecare dată de ce nu a încercat să-i facă lui Dersu rost de o pereche de ochelari.
2. Das Leben der Anderen/The Lives Of Others (2006, R: Florian Henckel von Donnersmarck)
Georg și Wiesler
Povestea unui dramaturg din Germania din Est circa 1984 care s-a apucat să scrie despre ce nu trebuie și a scăpat de carceră datorită eforturilor din umbră ale ofițerului Stasi care îl monitoriza. Das Leben der Anderen a fost oscarizat ca cel mai bun film străin în anul în care ”4, 3, 2” aproape a intrat în cursă la aceeași categorie, demonstrând că, măcar ca potențial filmic, comunismul lor a fost mai bun decât al nostru. Unii au bătut cu pumnul în masă, alții, ca mine, s-au așezat să vadă despre ce e vorba.
Ce m-a făcut să pun filmul ăsta printre fruntații topului e subtilitatea cu care e trasată pe ecran prietenia dintre cei doi, în special cum Georg (Sebastian Koch) habar nu are de îngerul lui păzitor până mult spre sfârșitul filmului, deși noi asistăm la toată tranziția lui Wiesler (Ulrich Mühe) de la minion șobolănos al sistemului la iubitor de concerte la pian și protector al artiștilor subversivi. E ca și când ai fi părtaș la secretul cel mai cel din curtea școlii, iar persoana vizată nici nu bănuiește. În fine, aș putea să laud mult și bine Das Leben der Anderen, dar n-are nevoie de asta fiindcă e în mod empiric un film excelent. Tot ce trebuie să faceți e să vă uitați la el sau dacă l-ați văzut, să vă mai uitați odată chiar și pentru secunda aia de la final când Wiesler spune ”It’s for me” și apoi Clara plânge un sfert de oră.
1. Cast Away (2000, R: Robert Zemeckis)
Chuck și Wilson
Aici n-am să mă lungesc foarte mult, fiindcă grație stocului de filme limitat al PRO TV-ului, știm cu toții despre ce e vorba. Și dacă nu ți-a tremurat buza măcar puțin când Wilson plutea departe de un Tom Hanks neputincios, probabil ai antigel în loc de sânge. Într-un film care tratează eminamente subiectul singurătății (în contextul izolării, precum și trăind printre oameni), legătura pe care Chuck și-a creat-o cu un obiect m-a mișcat destul de serios și cred că puțini oameni au contribuit la sănătatea mea mintală în măsura în care a făcut-o Wilson pentru Chuck. Desigur, n-am fost naufragiată cu ei nicăieri, deci poate că nu e cea mai justă comparație. Oricum, da, Cast Away ia coronița.
[…] Verhoeven reușește de fiecare dată, inclusiv în filme de gen (Robocop, Total Recall, Showgirls, Starship Troopers) să denunțe micile ipocrizii sociale – glumește în interviuri că a venit […]
Comments are closed.