Toni Erdmann se află printre cele mai așteptate titluri ale anului de când s-a aflat în competiția pentru Palme D’Or, unde s-a impus ca unul din filmele primite cu cel mai mult entuziasm de către critici. Ceea ce nu este tocmai neglijabil pentru un film care la prima vedere pare să plece de la un punct destul de confortabil (dacă nu chiar tipic): o comedie de familie despre un tată pișicher care încearcă să restabilească legătura cu fiica absorbită în jocurile terne ale mediului corporatist. Însă regizoarea Maren Ade nu lasă filmul la îndemâna tropilor tipici acestei premise – deși abundă în momente comedice, Toni Erdmann nu este (doar) o comedie. Mai degrabă, filmul conturează cu minuțiozitate varii tipuri de relații între oameni, fie ele de ordin emoțional sau economic, folosindu-se de elemente deopotrivă umoristice și dramatice pentru a le colora în interior.

Îl avem așadar în centrul acțiunii pe Winfried Conradi (Peter Simonischek): profesor de muzică la final de an școlar, fără elevi la meditații, divorțat și rămas pe cap cu un câine bătrân și o mama vârstnică, care totuși și-a păstrat o fire veselă și îmbibată cu dad jokes – fie că vorbim despre livrarea unui colet sau serbarea de final de an școlar. Fiica sa, Ines, lucrează în calitate de consultant financiar pentru o multinațională care subcontractează servicii în afara Germaniei, întorcându-se arareori în orașul natal. Cei doi se întâlnesc în timpul unei asemenea vizite acasă la mama lui Ines, pusă sub semnul unei duble prefăcătorii: Winfried se preface în glumă că-l strânge pe tatăl ei vitreg de gât, ea se preface înțepată că e în mijlocul unui apel important pentru a-l evita. El o face ca să se amuze și pentru a detensiona situațiile din jur, iar pentru ea este o formă de auto-apărare care, tocmai, creează tensiune.

Disimularea devine de aici încolo cheia principală în care acționează cele două personaje centrale, funcționând pe planuri opuse. Întors acasă, Conradi își găsește câinele mort; trezindu-se fără (aproape) nimic care să îl mai lege de casă, acesta se decide să o vizite pe Ines la București, unde aceasta face lobby pentru outsourcing-ul serviciilor unei companii petroliere locale. Dar odată ajuns în postura de a-și observa fiica în propriul ei mediu, devine clar că modul în care ea își petrece timpul este vid (aceasta motivând că ceea ce face este de dragul job-ului), bazat pe ipocrizie, lingușire și vanitate.

Între ieșiri în cluburi scumpe și sesiuni de shopping cu soția directorului, munca lui Ines pare a fi doar cea de a se sacrifica pe sine de dragul altora, fapt ironic mai ales dat fiind că lucrează la un raport care propune concedierea a sute de angajați ai companiei. Așadar, singurul mod în care Winfried ar putea ajunge mai aproape de fiica sa este să apeleze și el la prefăcătorie. Enter Toni Erdmann: un Conradi cu perucă și dinți falși, de profesie life coach sau ambasador al Germaniei (în funcție de cine întreabă), care se strecoară abil, brusc și aproape pe nesimțite în mediul corporate, spre oroarea lui Ines. Forțată să se prefacă mai departe în prezența bizarului Erdmann, Ines realizează treptat că farsele lui exasperante oglindesc și acutizează falsele valori ale lumii în care a ajuns – și, cu atât mai mult, acelea pe care ea și le-a însușit. Dar în timp ce aceasta începe să se dezbrace de aceste deprinderi atât în fața tatălui, cât și a colegilor ei, pare că Winfried începe să dispară, să se ascundă din ce în ce mai mult.

Ceea ce face ca Toni Erdmann să funcționeze pe mai multe planuri decât cel al comediei de familie este atenția pe care Ade o dedică mediilor în care trăiesc personajele sale, fie ele principale sau episodice – odată cu Winfried, se iese din inocenta suburbie germană și se ajunge deodată într-o țară în care inegalitatea socială se ivește la suprafață în ciuda bulișoarei igienizate în care se refugiază mediul corporate. Deși majoritatea celor pe care îi vedem sunt ori afaceriști opulenți, ori mic-burghezi care se complac într-o oarecare bunăstare materială, fața majorității împinse la periferia economică se ivește și ea din când în când, sub forma unor muncitori necalificați sau a unor meșteri buni-la-toate din piață. Cei prinși la mijloc par a fi românii din structura organizațională a companiei (jucați printre alții de Alexandru Papadopol și Vlad Ivanov cu frumoase accente balcanice), care subliniază toți același sentiment: faptul că asistă neputincioși la exploatarea lor de către marii deținători de capital străin, că supraviețuirea este undeva între acceptarea și respingerea condițiilor lor draconice, în păstrarea unei linii de plutire (a lor și a mâinii de lucru ieftine pe care o reprezintă) prin varii compromisuri.

Aceste întâlniri sunt cu atât mai pregnante și memorabile datorită faptului că Ade folosește aceste scene cu măsură, fără a face explicită sărăcia lor decât prin intermediul decorului și al costumelor: câte o sondă petrolieră operată de un personaj echipat necorespunzător, câte un sătean care își pune la dispoziție toaleta din curte etc. Însă precaritatea lor își găsește oglinda în lumea marilor capitaliști – la un moment dat, Ines privește în jos de la geamul mamutului de sticlă în care se află compania spre barăcile șubrede ale rromilor care locuiesc fix lângă aceasta. O scenă care ilustrează la nivel simbolic dinamicile de putere între cele două clase sociale, dar și contrastul între sărăcia interioară a protagonistei și persona pe care ea o construiește în societate. Jocul de „care pe care” între Winfried/Toni și Ines se oglindește astfel și în structura societății în care aceștia ajung să acționeze și vice-versa, ajungând să însume a doua mare cheie de înțelegere a filmului: cea a opozițiilor.

Totuși, Toni Erdmann nu frizează nicicând cu utopii ideologice, indiferent dacă se discută despre realități economice sau dinamici interpersonale – nu se apelează niciodată la melodramatism sau patetism (deși subiectul discuției este unul serios), iar când acestea sunt într-adevăr folosite, Ade le deconstruiește prin intermediul comicului absurd. Unele din momentele emoționante ale filmului (deși adesea filtrate și ele prin sita umorului) aduc în centrul lor noțiunea opusă prefăcătoriei, cea a sincerității – fapt care devine evident odată cu coda filmului, pe care Ade o ilustrază cu o melodia Plainsong a formației The Cure (luată de pe Disintegration, unul din cele mai faimoase albume de muzică goth mega deprimantă). Un final într-un contrast puternic (însă doar aparent) cu jovialitatea acțiunii și a personajelor; un non-sequitur în tonul glumelor awkward, dar fermecătoare ale lui Winfried.