Neïl Beloufa este cunoscut pentru scurtmetrajele lui experimentale. Și pentru sculpturile și instalațiile care s-au plimbat peste tot prin lume, de la Shanghai (când a expus la K11 Art Foundation), la Paris (când a expus solo în Palais du Tokyo), până la New York (la MoMA). Iar faptul că Beloufa vine din arte vizuale este vizibil în al doilea lui lungmetraj, Occidental. De fapt, filmul este filmat aproape în întregime (mai puțin manifestațiile din stradă) într-un spațiul creat de el, început ca o altă instalație set-piece. Și la fel ca multe dintre lucrările sale, Occidental tratează teme sociale și contextul politic tulburat al zilelor noastre.
Filmul nu se bazează pe o narațiune foarte complexă, însă ramificațiile ce apar pe parcurs nu urmează neapărat un fir logic, ci mai degrabă unul absurd.
Premisa e simplă: un cuplu homosexual de italieni, Giorgio și Antonio, ajung la hotel Occidental și vor apartamentul nupțial. Managerul hotelului, o femeie stăpână pe sine și autoritară, simte că ceva este în neregulă cu acești doi străini. Urmându-și intuiția, Diana începe o luptă cu restul angajaților pentru a demonstra că italienii sunt vinovați. De ce, încă nu știe nici ea, dar mai știe că intuiția nu a dezamăgit-o până acum niciodată.
În acest mic hotel retro-70s se petrece aproape tot filmul. Aparatul de filmat se plimbă grațios printre toate obiectele excentrice de decor înghesuite, lucru care determină senzația de artificialitate și claustrofobie (intensificată și de formatul pătrățos de 4:3 a filmului). El funcționează ca un micro-cosmos, în timp ce afară sunt demonstrații de stradă, prezente sub forma unui haos fără scop. Filmate într-o ceață densă și sub lumini puternice, nu ne dăm niciodată seama care sunt cauzele sau pentru ce pledează oamenii din stradă. În același timp, la fel ca universul unde se petrece acțiunea (hotelul, care este o lume în sine) și strada pare artificială, un set. Deși scenografia este cât se poate de minimală (în mare parte atmosfera vine din lumini neon și fum) și aici se simte butaforia.
Înăuntrul hotelului, personajele sunt prinse într-o intrigă personală. Ce se întâmplă în afară nu-și mai are locul în micile comploturi dezvoltate între personaje. Inițial, pare că fiecare personaj joacă o tipologie (femeia puternică și hotărâtă, fata ingenuă, virginul, amorezul, etc.) dar ulterior toate acestea alunecă înspre absurd și se transformă (don juan-ul o ia razna, bărbatul agresiv devine romanticul). Chiar și Romy (recepționista), care pare fată naivă și nu prea profundă, are momente în care e clar că poate avea distanță critică față de ea însăși (când preia controlul și își cere scuze în numele șefei ei overworked, sau când înșiră diferențele cruciale dintre ea și Diana).
Relațiile difuze dintre toți cei implicați duc spre o paranoia care plutește în tot spațiul. Chiar și când trei străini (polițiști), ce inițial au mintea ceva mai limpede pășesc înăuntru, ajung rapid să preia această amețeală care se răspândește în aer. Xenofobia se amestecă cu teama și ce iese este un amalgam de prejudecăți și prezumții (unul dintre argumentele administratoarei împotriva străinilor este că Antonio a băut două doze de cola, iar „italienii nu beau cola” sau „e prea prost îmbrăcat ca să fie gay”).
Beloufa știe să se folosească de absurd pentru a stârni spectatorul. Cu personaje surprinzătoare și o atmosferă stranie (care îl evocă pe Jim Jarmusch, chiar și prin unele personaje secundare bizare), Occidental are structură de farsă, dar este mai mult de atât. Prin absurd și prin hiper-stilizare reușește să ridice întrebări și să pună puțin în perspectivă contextul social curent, fără a fi grosolan sau a cădea într-un manierism teatral. Fără un final care să elibereze tensiunea dramatică acumulată, filmul pare o meditație deschisă asupra valorilor „vestice”.
