În perioada 24-27 iunie a avut loc în București festivalul de film „Lumi comuniste pe ecran: Dincolo de alb și negru” la cinematograful Union, organizat sub egida proiectului internațional „Globalizarea socialismului: Conexiuni dintre Europa de Est și „Lumea a treia” (http://socialismgoesglobal.exeter.ac.uk/). Evenimentul a prezentat filme politice, recente sau realizate în urmă cu câteva decenii, din țări precum Cuba, Angola, Kârgâzstan, Mauritania și fosta Iugoslavie. În ultima zi a evenimentului a fost difuzat filmul „Monangambé” (1969), regizat de Sarah Maldoror, unul dintre primii cineaști africani care luptau prin cinema pentru emanciparea fostelor colonii. Prezentarea filmului a fost făcută de Iolanda Vasile (Universitatea din Coimbra).

 Sarah Ducados, una dintre primele femei-cineast africane, s-a născut în 1939 în Guadalupe. Cu o mamă franceză și un tată antilan, Sarah a împrumutat pseudonimul Maldoror de la faimoasa operă „Cântecele lui Maldoror”  (Les Chants de Maldoror), a lui Comte de Lautréamont.

 În 1956 a fost una dintre fondatoarele grupului parizian Les Griottes („Povestitorii”), care explora teme legate de identitate rasială (négritude), în principal prin abordarea textelor lui Sartre și Césaire. Este în Conakry, Guineea, iar în 1961-1962, primește o bursă pentru a studia cinema la Studio Gorki din Moscova – Institutul Național de Cinematografie al Uniunii Sovietice. Tot atunci îl cunoaște pe Ousmane Sembene, cu care va lucra mai târziu. Sembene a fost cel mai important regizor african pentru conturarea unui nou limbaj cinematografic în deceniile care au urmat eliberării progresive a continentului de sub stăpânirea colonială.

După o scurtă perioadă în Maroc, se stabilește în Algeria, unde devine asistenta lui Gillo Pontecorvo în emblematicul film Bătălia pentru Alger (1965), un film militant cu formă de thriller. A lucrat, de asemenea, și ca asistenta regizorului algerian Ahmed Lallem.

 Implicarea sa în cinemaul angolez este legată de proximitatea și căsătoria cu Mário Pinto de Andrade, unul dintre fondatorii Mișcării Populare pentru Eliberarea Angolei – MPLA – și primul ei președinte (1960-1962). S-au cunoscut pe când era exilat la Paris, împreună cu mulți alți militanți africani pentu independența fostelor colonii portugheze – Angola, Mozambic, Guineea-Bissau. Locuiește împreună cu Pinto de Andrade la Moscova și împărtășește cu el fervoarea luptei pentru independența Angolei, pe care o transpune pe ecran.

 Așadar, camera Sarei Maldoror a surprins începuturile luptei pentru eliberarea Angolei și a „Africii lusofone”, în prezența unor lideri africani precum Mário Pinto de Andrade, Agostinho Neto și Amílcar Cabral. Filmele care o fac cunoscută sunt două adaptări cinematografice din opera scriitorului angolez Luandino Vieira: „O fato completo de Lucas Matesso” (1962) [Compleul lui Lucas Matesso], și „A Vida Verdadeira de Domingos Xavier” (1961) [Viața adevărată a lui Domingos Xavier]. Ecranizările acestor două opere se numesc Monangambé (1968) și Sambizanga (1972) și atestă importanța militantismului prin artă – cinema și literatură -, care definește parcursul Sarei Maldoror.

„Compleul lui Lucas Matesso” abordează cu curaj tematica închisorilor politice din timpul colonialismului portughez în Angola, a persecuției, a condițiilor inumane de tratament și, mai presus de toate, a ignoranței față de cultura locală, manifestată de colonizatorii portughezi. Povestirea este scrisă de Luandino Vieira în pavilionul închisorii PIDE (Poliția Politică pentru Apărarea Statului) din Luanda, între 28 iunie și 28 iulie 1962, iar textul, alături de altele de aceeași natură, este menit să marcheze ororile la care Vieira, pe atunci prizonier politic, era supus zilnic. Textul a circulat inițial sub formă de fotocopii, abia în 1968 fiind editat și publicat pentru prima dată la Paris, sub titlul „Vidas Novas” (Vieți noi), împreună cu alte povestiri. La sugestia lui Mário Pinto de Andrade, și după succesul adaptării cinematografice Monangambé, revista Présence Africaine publică din nou textul, împreună cu „A Vida Verdadeira de Domingos Xavier”, care e adaptată un an mai târziu în Sambizanga. Luandino Vieira rămâne în total 14 ani în închisoare, mai întâi în Luanda, mai apoi într-una din închisorile politice cele mai cunoscute ale portughezilor – O Campo de Chão-Bom, sau Colonia Penală din Tarrafal, Insula Santiago, Insulele Capului Verde. Fiu de coloni umili trimiși să ocupe Angola, naționalistul angolez își scrie aici cea mai mare parte dintre operele sale, într-un limbaj particular, în care portugheza e transformată și reapropriată într-un dans perpetuu cu kimbundu, una dintre limbile naționale ale Angolei, condamnate de statul colonial la clandestinitate.

 Monangambé este prima mărturie cinematografică despre lupta pentru eliberare națională din „Africa lusofonă”, iar Sarah Maldoror, prima cineastă care tratează problematica independenței Angolei. Maldoror îmbină diverse elemente din parcursul său profesional și militant și folosește cinemaul, în Monangambé, ca „instrument politic” (Scheffer apud Piçarra, 2015:114). Filmul nu ar fi putut fi realizat fără ajutorul financiar și tehnic oferit de Departamentul de Orientare și Formare al Frontului de Eliberare Națională (FLN) și al Armatei Populare Naționale algeriene. La acestea se alătură Conferința Organizațiilor Naționaliste din Coloniile Portugheze (Conferência das Organizações Nacionalistas das Colónias Portuguesas), organizația-umbrelă pentru mișcările de eliberare națională din  coloniile portugheze de atunci.

 Monangambé a fost filmat în trei săptămâni în Alger, cu actori neprofesionști, cu unica excepție a algerianului Mohamed Zinnet, care interpretează rolul agentului PIDE. Maldoror îl cunoscuse la turnarea Bătăliei pentru Alger. Același episod avea să se repete și la Sambizanga, filmat  în Brazzaville, Congo, cu actori aleși dintre militanții MPLA aflați în exil. Textul de la „Compleul lui Lucas Matesso”  este adaptat pentru cinema de Maldoror, Pinto de Andrade și Serge Michel, iar scurtmetrajul se încheie cu o serie de imagini atribuite fotografei și jurnalistei italiene Augusta Conciglia.

 Titlul aparent ambiguu „Compleul lui Lucas Matesso” înglobează acțiunea povestirii lui Vieira, un joc de cuvinte care induce în eroare atât poliția politică colonială, cât și vorbitorul de portugheză necunoscător al nuanțelor portughezei vorbite în Angola, care poate confunda „fato” [compleul], costumul, cu felul de mâncare complet format din fasole și pește gătite cu ulei de palmier și banană. Cum se revelează din povestirea lui Luandino Vieira, acesta este felul de mâncare pe care „(…) toată lumea în musseques (termen kimbundu – loc nisipos care denumește zonele suburbane ale orașelor angoleze) are mania să îl denumească «compleu»” (Vieira, 2006:57). Pentru titlul scurtmetrajului, Maldoror adoptă un alt cod cultural, probabil mai ușor de reținut, „Monangambé”; care înseamnă „chamamento/reunião” [strigare/reuniune] la lucru, asociat de multe ori cu strigarea pentru munca în sistem de semi-sclavagism, specifică colonialismului portughez târziu. Între 1926 și 1961, în fostele colonii portugheze a fost în vigoare Statutul Indigenatului (O Estatuto do Indigenato), un sistem care clasifica populațiile pe bază fenotipică. Similar cu sistemul apartheidului, și „element structurant de doctrină și politică colonială”, acesta avea la bază categoria juridică de „indigen”, care cuprindea mare parte din „populația neagră și descendenții acestora”. La polul opus se aflau „cetățenii”, categorie care cuprindea toată populația albă. Intermediară era categoria de „asimilat”, care se referea la anumiți oameni de culoare sau metiși, care se clasificau drept civilizați, dacă demonstrau respectarea unor cutume europene, printre care buna utilizare a limbii portugheze și educația formală (Neto, 2017; Vera Cruz, 2005). Însă abolirea Sistemului Indigenatului în 1961 lasă descoperită piața economică colonială, care nu putea supraviețui fără mână de lucru ieftină sau gratuită. Așadar, Statutul Indigenatului este înlocuit cu Codul de Muncă Rurală (Código do Trabalho Rural), care, aplicat în tot teritoriul național (adică și în colonii, pe atunci redenumite „teritorii ultramarine”), permitea ca cetățenii înainte considerați „indigeni” să fie în continuare plătiți diferențiat.

„Monangambé”, un poem din 1961 atribuit lui António Jacinto, altă personalitate în panteonul naționalismului angolez, vorbește despre înstrăinarea (de multe ori erau trimiși la muncă în zone îndepărtate ale țării sau chiar în alte colonii portugheze) și despre semi-sclavia la care era supus muncitorul cu contract. Pus pe muzică, poemul se transformă într-unul dintre cântecele emblematice ale luptei anticoloniale.

În primii ani ai acestor coagulări ale mișcărilor de eliberare națională din Angola (1950-1961), dar și din Mozambic și Guineea-Bissau, poliția politică portugheză face încercări disperate pentru a stopa orice formă de opoziție față de regimul colonial. În acest context, arestarea lui Lucas în „Compleul lui Lucas Matesso”/ „Monangambé”, dar și a lui Domingos în „Viața adevărată a lui Domingos Xavier”/Sambizanga transpune această dorință de a înăbuși orice manifestare politică și naționalistă. Această dinamică se intensifică odată cu declanșarea efectivă a luptei armate în Angola (1961), Guineea-Bissau (1963) și Mozambic (1964).

Estetica școlii sovietice de cinema, transpusă în poezia și dramatismul încarcerării lui Mateus (Lucas Matesso din carte), dublate de coloana sonoră de jazz avant-garde a celor de la Art Ensemble of Chicago, adaugată în post-producție, didactica detaliilor, descrierea mimetică a agresiunilor fizice, precum și cadrul lung fixat pe portretul dictatorului portughez Salazar sunt tot atâtea elemente care o diferențiază pe Maldoror de producția cinematografică ulterioară. În acest cadru, centralitatea pe care o oferă femeilor rămâne singulară în cinematografia angoleză despre perioada colonială. Pasager menționată în carte, Maria, soția lui Lucas/Mateus, deschide scena inițială a scurtmetrajului Monangambé, împreună cu soțul său, pe care îl vizitează în închisoare. Instrumentală pentru acțiune, dar mai ales prin forța pe care o transmite personajului masculin, Maria devine protagonistă, împreună cu soțul său Domingos, în Sambizanga. Jucată de ambele dăți de Elisa Andrade Pestana, militantă capverdiană care susținea lupta Angolei pentru independență, Maria este personificarea participării femeilor angoleze în lupta pentru eliberare națională. Prin acest nume universal, Maria, Sarah Maldoror fixează pe peliculă rolul femeii angoleze încă de la începutul conștientizării politice, ca parte activă a acestui proces complex.

 Maldoror duce mai departe această vizibilizare a femeilor în cel de-al doilea film al său: Des fusils pour Banta/Arme pentru Banta. Cu o acțiune plasată în satul Banta, din Guineea-Bissau „(…) prima cineastă a Africii, Sarah Maldoror, narează lupta eroică a unei luptătoare de gherilă ucisă de către portughezi. Dacă povestea este imaginată, lupta este cât se poate de reală.” (Jacques, apud Piçarra, 1971:54) Realizat cu sprijinul autorităților algeriene, bobinele rămân în posesia acestora, care refuză să dea publicității atrocitățile războiului, filmat la persoana îmtâi, de data aceasta cu militanți și războinici de rând. Dacă acest proiect nu vede niciodată marile ecrane, „Monangambé” a primit premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la Festivalul de Film Dinar din Franța, Premiul Internațional al Criticii la Festivalul de Film de la Carthage, din Tunisia, și a fost selecționat pentru cel de-al treilea Festival Panafrican de la Ougadougou (FESPACO) în 1972 (Piçarra, 2017:17).

 Geografia locurilor în care Maldoror filmează, dar și cele despre care filmează sau de la care primește finanțare, diversitatea naționalităților implicate, demonstrează caracterul transnațional și transcontinental al mișcărilor de eliberare națională din Africa Subsahariană.  În același timp, această angajare politică, în care filmul este pus în serviciul cauzei, este o practică contemporană cu filmografia lui Maldoror, pe care o găsim cel mai bine reprezentată în cel de-al Treilea Cinema. De asemenea, articularea între literatură, muzică și cinema se încadrează în tendințele politice ale perioadei și răspunde necesității de a face auzită nevoia de libertate, folosind arta ca vehicul de protest și transformare socială. Monangambé, acest strigăt la luptă reiterat în literatura, muzica și cinematografia angoleză rezonează și astăzi în militantismul pentru drepturi și libertăți egale.

Bibliografie:

Neto, Maria da Conceição (2017). «De Escravos a „Serviçais”, de „Serviçais” a „Contratados”: Omissões, perceções e equívocos na história do trabalho africano na Angola colonial », Cadernos de Estudos Africanos [Online], vol. 33.

Piçarra, Maria do Carmo (2017). «„Os cantos de Maldoror: Cinema of Liberation of the „Realizadora-Romancista” », Mulemba – Revista do Setor de Literaturas Africanas de Língua Portuguesa da UFRJ. Rio de Janeiro: UFRJ, vol.9, n 17.

VERA CRUZ, Elizabeth Ceita (2005). O estatuto do indigenato. Angola: a legalização da discriminação na colonização portuguesa. Lisboa: Novo Imbondeiro.

Vieira, Luandino (2006). Vidas Novas. Alfragide: Editorial Caminho.

Filme:

Maldoror, Sarah, „Monangambé” (1968)

Maldoror, Sarah, „Sambizanga” (1972)