Anul acesta, trei filme românești au fost prezente în cadrul Berlinalei, în cele mai importante secțiuni ale acesteia: Competiția Oficială, Panorama și Forum. Pe de o parte, cineastul Corneliu Porumboiu este prezent pentru a treia oară la Berlin, după scurtmetrajul Visul lui Liviu (2004) și Al doilea joc (2013), cu un documentar care s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea criticii internaționale. Pe de altă parte, trebuie menționat că Adina Pintilie este prima regizoare de origine română care să participe cu un film în competiția principală a Festivalului de Film de la Berlin (și care să și câștige premiul cel mare al festivalului, Ursul de Aur, cu filmul ei de debut) cu Touch Me Not – iar alături de Ioana Uricaru, prezentă în secțiunea Panorama cu Lemonade, a stabilit un record pentru participarea feminină românească la un festival de film internațional, într-un an în care o proporție largă a premierelor sunt regizate de femei.

Fotbal infinit (r. Corneliu Porumboiu) – secțiunea Forum

Cel de-al doilea documentar al lui Corneliu Porumboiu vine în continuarea primului său efort de acest gen, Al doilea joc – schimbând însă complet registrul estetic și temele explorate. În timp ce Al doilea joc miza și pe o suită de alegeri formale inedite (partea vizuală este o înregistrare de pe casetă a unui meci de fotbal, relativ neclară și plină de artefacte video, originalitatea constând în conversația de pe fundalul acesteia), aici formula vizuală este una mai degrabă convențională, directă: camera îl urmărește pe Laurențiu Ginghină, prieten din Vaslui al regizorului, care își dorește să rescrie radical regulile din fotbal și-și expune schemele și povestea de viață. Totuși, la fel ca în filmul precedent, regizorul este mereu prezent, de obicei discutând cu persoanele din cadru și devenind la rândul lui un personaj în propriul film, într-un act auto-reflexiv – perspectiva subiectivă și personală a filmului este asumată, intervenția lui în cursul evenimentelor prezentate este subliniată. (Și, într-una din scenele cele mai amuzante ale filmului, imaginea lui devine subiect de discuție, după ce aflăm că tatăl lui Ginghină a făcut un fel de portret al regizorului dintr-o fotografie de nuntă.)

Funcționar în cadrul Consiliului Județean Vaslui, intelectualul Ginghină trăiește o viață obișnuită, marcată de o serie de accidentări grave din tinerețe, care i-au năruit visul de a deveni fotbalist. Ideea lui de a schimba jocul de fotbal presupune fluidizarea mișcărilor mingii, eliberarea acesteia prin limitarea mișcărilor fotbaliștilor (care ar fi constrânși să joace doar în zone ale terenului, în funcție de statutul de apărător sau atacant), readucând-o astfel în centrul jocului pentru a deconstrui importanța jucătorului. Alături de modificări propriu-zise ale terenului de joc – rotunjirea colțurilor acestuia, printre altele – ceea ce propune Ginghină este catalogat uneori drept o „blasfemie”, însă acesta este absolut sigur pe fundamentul filozofic al ideilor sale de remodelare a jocului, chiar și în fața întrebărilor uneori incisive ale lui Porumboiu sau ale altor specialiști. Deși filmul nu urmărește un parcurs narativ propriu-zis – doar în măsura în care Ginghină își mai ajustează ideile și se face un joc de probă cu o echipă locală – acesta construiește un portret complex al unui microbist care nu se complace în simplul rol de consumator, de fan al sportului.

Porumboiu apelează din nou la una din mărcile principale ale cinemaului său: cheia de înțelegere a întregului film stă în secvența finală a acestuia, care constă dintr-un cadru lung în ralanti, acompaniat de câteva gânduri ale lui Ginghină despre felul în care anumite noțiuni centrale din creștinism au fost traduse greșit din greaca antică și instrumentate împotriva populației generale. În lumina acestei ultime scene, ceea ce până în punctul acela a fost un portret quirky și amuzant este transformat, universalizat: Fotbal infinit devine o parabolă a libertății spirituale, a proceselor de imaginație, introspecție și reflecție care eliberează omul de mediul său înconjurător, oricât de fad și de posac ar putea părea acesta din urmă.

Lemonade (r. Ioana Uricaru) – secțiunea Panorama

Debutul Ioanei Uricaru se înscrie în tradițiile estetice ale Noului Cinema Românesc: cadre lungi și majoritar statice (uneori punctate cu tehnica plan/contraplan în câteva dialoguri, drept singură deviere de la normele formale ale acestuia), o distanță aproape clinică a camerei față de personajele sale, imaginea desaturată, majoritar compusă din culori reci – toate aceste fiind cuplate cu o tematică socială, care privește realitățile cu care se confruntă anumiți români din diaspora. Uricaru reîmprospătează însă aceste mărci ale curentului prin abordarea a două perspective majoritar absente în cadrul mișcării cinematografice (dar și a cinemaului local, per ansamblu): viziunea feminină (se poate spune chiar că anumite porțiuni și tematici ale filmului sunt explicit feministe) și istoria personală a emigrantului român. De regulă, emigrantul este ipostaziat în filmul românesc pe teritoriul țării – fie chiar înainte de plecare, precum în Francesca (r. Bobby Păunescu, 2008), sau în timpul unei reveniri temporare (ca, de exemplu, în Logodnicii din America, de Nicolae Mărgineanu, 2007). Aici, personajul Marei (Mălina Manovici) este văzut ca fiind departe de un cămin pe care l-a părăsit pentru totdeauna, în mijlocul unui tărâm ostil, ale cărui reguli sunt diferite și dificil de înțeles. Lemonade este povestea în detaliu a unei lumi pe care adesea ajungem să o cunoaștem doar sub formă de cifre și statistici, construită simultan ca o critică feministă la adresa unui sistem care îi oprimă pe cei mai vulnerabili oameni ai societății.

Pornind de la zicala cu if life gives you lemons, make lemonade, filmul urmărește încercările expatriatei Mara (Mălina Manovici) de a obține o viză de muncă (green card) în Statele Unite. Lucrând ca îngrijitoare, românca s-a căsătorit cu localnicul Daniel (Dylan Smith) după ce a avut grijă de el în spital, începutul filmului găsind-o în întâmpinarea fiului ei Dragoș. Însă după ce este abuzată sexual de unul dintre funcționarii biroului pentru imigrație, șovinul și sexistul Moji (Steve Bacic), toate planurile Marei încep să se deșire.

Purtând spectatorul printr-o pleiadă de probleme cu care se confruntă femeile imigrante – de la modul în care acestea devin extrem de ușor victimele bărbaților de care depind, la sistemul legal opac, construit în defavoarea celor slabi și utilizat discreționar de către cei aflați într-o poziție de putere, Uricaru construiește un potret comprehensiv al condițiilor de viață prin care acestea sunt nevoite să le îndure. Faptul că scenariul a fost scris după un proces îndelung de documentare indică la rândul ei spre miza socială a filmului, oferind un puternic substrat realist acțiunii cât și relevanță discursivă. Micile idiosincrasii și ambiguități din viața Marei nu sunt explicitate (îl iubește într-adevăr pe Daniel sau îl folosește? Ce anume a făcut-o să plece din țara natală? Cine este tatăl copilului?) iar puținele detalii pe care le primim despre viața  ei sunt dezvăluite pas cu pas, construind o atmosferă de ambiguitate în jurul protagonistei. Însă întrebările acestea încep să își piardă relevanța, odată ce este declașată intriga filmului – punctul de greutate cade pe eforturile Marei de a se lupta cu o serie de structuri profund patriarhale și abuzive, unde solidaritatea pare să se manifeste cu sinceritate doar între femei – fie cu prietena româncă venită și ea la muncă de jos în State, fie cu directoarea școlii unde este înscris Dragoș. Deși nu exhaustivă, există și o tentativă de a mapa universul imigranților care se stabilesc în State și a felului în care aceștia se ajută reciproc, se solidarizează în fața singurătății absolute pe care o resimt – Mara se intersectează de mai multe ori cu alți expatriați est-europeni.

Singurul lucru care este clar despre Mara este faptul că aceasta dorește să se lupte pentru o viață cât mai bună, pentru sine și pentru copilul ei, cât mai departe de România – iar „limonada” pe care ea ajunge să o facă, în final, ajunge să fie una din ingrediente neașteptate.

Puteţi găsi aici a doua parte a textului, care tratează Touch Me Not (r: Adina Pintilie).