Nu țin minte prea bine unde eram când a avut loc eclipsa, dar știu exact ce am făcut în ziua când s-a difuzat ultimul episod din „Clona” pe Acasă TV. Nici nu-i greu de amintit, căci a fost unul din acele momente de televiziune din România care au pustiit străzile și au  lipit ochii de televizoare. Ce reușise Dallas imediat după Revoluție cu lux ostentativ, pălării de cowboy și accente texane, „Clona” a repetat [la scară mai mică, ce-i drept] în 2002 cu văluri, dune de nisip și saudade: România era cucerită. Ca atare, aș fi nebună să nu încerc măcar să intru în inima unui asemenea fenomen național.

Farmecul discret al telenovelei. „Clona” a sosit mai întâi pe ecranele românești dublată în spaniolă deși era producție braziliană, decizie oarecum întemeiată dat fiind că eram țara care a învățat engleza de la Cartoon Network și spaniola de la telenovelele cu Thalia. În ochii telespectatorilor, spaniola și Acasă TV mergeau mână-n mână precum ketchup-ul și cartofii prăjiți, deci dacă oamenilor le place ketchup pe cartofii prăjiți, n-are rost să le oferi brusc maioneza. Dar apoi s-a întâmplat ceva: „Clona” nu a fost ca ceilalți cartofi prăjiți, nu semăna cu nimic altceva ce difuzase Acasă și asta le-a plăcut oamenilor. Publicul a devenit insațiabil iar postul TV s-a conformat: „Clona” a fost difuzată apoi în portugheză, marcându-se astfel un Nou Val de telenovele din Brazilia. Prin 2007, Acasă TV a făcut un sondaj de opinie pentru a alege o telenovelă ”clasică” ce urma să fie redifuzată – „Clona” a câștigat detașat. Èšin minte și acum cum o tipă a plecat de la o paranghelie cu iubit cu tot să revadă ultimul episod acasă, apoi s-a întors și a reluat bumțăiala. Anul Domnului, 2014: „Clona” s-a întors la Acasă TV în trei intervale orare diferite, niciunul în prime-time, de unde reiese că interesul din partea publicului ar fi scăzut totuși. Dar e încă la televizor și asta spune ceva.

Spune că a fost un impact destul de mare încât, printr-un cocktail de nostalgie și curiozitate, appeal-ul său la public să fi dăinuit mai bine de 10 ani. Pentru o telenovelă, asta e lucru mare. Nu e un gen care să mizeze pe atemporalitate, nu are în general ambiții de a transcede timpul și spațiul prin temele abordate și complexitatea caracterelor umane prezentate. Sau are, în sensul în care mereu vor exista casnice plictisite în căutare de pathos emoțional și cliffhangers ieftine, pentru care pălmuirea bărbatului mincinos de către soția rănită pe ecran va fi o experiență cathartică. Dar chiar și pentru ele, o singură vizionare e de ajuns, thrill-ul obținut are dată de expirare și revizionarea episoadelor e stearpă.

Referirea mea la casnicele plictisite e evident exagerată, căci astfel de producții sunt cu siguranță create cu un public-țintă mult mai larg în minte, însă patina feminizată în care e acoperită acțiunea e greu de contestat. Desigur, spunând asta am în minte nu sexul biologic, ci constructul social al genului: experiența de vizionare a unei telenovele favorizează femininul așa cum îl înțelegem cultural prin provocarea unui răspuns mai degrabă bazat pe emoții pure și identificarea cu familiarul.  Prin contrast, seriale ca The Wire fac apel mai degrabă la caracteristicile „masculine” ale spectatorilor, indiferent de sexul acestora: gândirea analitică și poziționarea critică față de problematica prezentată.

Probabil chiar această dihotomie masculin-feminin (cu masculin clar perceput drept superior) a transformat termenul de „telenovelă” într-un adjectiv peiorativ aruncat la adresa unor seriale cu aspirații mai quality. Oricând un serial face mai mult de câțiva pași în direcția soap-urilor (prin tropii precum conflictul bine-delimitat dintre bine și rău,  obstacole înfruntate în numele iubirii, coincidențe și plot twist-uri nesperate), i se aruncă apelativul de „telenovelă” pe care trebuie să și-l poarte ca pe o rușinoasă literă stacojie. La „Clona” s-a produs reversul: oamenii au început să respingă eticheta de „telenovelă” a acesteia, simțind că ar fi departe de blazonul de calitate pe care îl merită. Astfel, producătorii „Clonei” s-au dovedit destul de ambițioși încât să fluidizeze (în mod asumat sau nu) experiența de vizionare din perspectiva genului: da, „Clona” vrea să plângi, vrea să te uiți în ochii lui Lucas și îi trăiești neputința de a fi cu femeia iubită, pe fundal de vioară. Dar vrea în același timp să analizezi, să rămâi după episod și să dezbați cine e victima și cine a bau-baul în toată pânza asta de evenimente.

Ambițiile serialului stau în primul rând în tematica abordată, care se ramifică pe trei direcții: lumea musulmană cu belșugul și opreliștile ei, dependența de droguri și clonarea umană. Bineînțeles, cele trei teme se întretaie, se dezvoltă simultan și converg toate spre nucleul iubirii, dar sunt suficient de bine conturate și individual pe parcursul celor aproximativ 250 de episoade. Să le luăm deci, pe rând.

„Clona” și Orientul. Povestea principală e cea dintre Jade (Giovanna Antonelli) și Lucas (Murilo Benício), personaje provenite din lumi diferite, dar cu destule puncte comune încât să make it work și să decidă că vor să fie împreună. La începutul serialului, Jade e o adolescentă musulmană, dar născută și crescută în Brazilia, care se vede nevoită să se mute la un unchi din Maroc odată ce rămâne orfană. Acolo se întâlnește cu Lucas, venit în vacanță cu tatăl și fratele geamăn, iar povestea lor de dragoste se înfiripă mai rapid decât poți spune Maktub. Dar Jade, acum musulmancă full-time, e obligată să se mărite cu un bărbat ales de Unchiul Ali (Stênio Garcia), bărbat care, desigur, nu e Lucas, ci un musulman cu pedigree și cont în bancă. De aici începe tumultul necontenit pentru ca Jade și Lucas să fie din nou împreună, înfruntând fiecare un set diferit de piedici și greutăți.

Temporar, Jade își acceptă soarta și se înțelege bine cu soțul, Lucas se resemnează și el și își ia o soție cu care se înțelege bine, fiecare alegându-se cu o fiică din această perioadă de armonie familială. Devotamentul lor pentru copii e feroce chiar și după ce relația cu partenerul se deteriorează, astfel că aceștia devin obstacolul cel mai important în calea reuniunii lor definitive, fiind singurul intrinsec personajelor și nu o presiune din exterior. Tot prin fiicele lor ni se relevă diferența de mentalitate între cei doi îndrăgostiți. La un moment dat, Jade scapă de sub jugul conjugal, dar nu primește custodia fiicei sale, Khadija (Carla Diaz), conform legii musulmane. Soluția văzută de Lucas e să angajeze super-avocați, pe când Jade îi reproșează că n-a vrut să o răpească pe Khadija din Maroc și să o aducă în Brazilia. Ideea eroinei trădează în aparență naivitate și un fler pentru genul de dramatism care și-ar găsi locul lejer  pe carpetele de perete ale bunicilor. La o privire mai atentă însă, scena arată o adaptare a logicii lui Jade la universul musulman, unde legea braziliană e neputincioasă în fața Shariei, lucru care lui Lucas îi scapă, întrucât suferă de naivitatea omului alb și bogat. La fel, Jade e indiferentă când Lucas își scuză absența din viața ei prin faptul că fiica sa are probleme cu drogurile pentru simplu fapt că în lumea din care vine ea, o astfel de problemă e de neconceput, mai ales în cazul unei femei.

Dar adesea în serial monografierea lumii islamice se realizează cu mai puține subtilități. La fel cum Dallas descrie aproape caricatural viața magnaților americani, la fel și „Clona” prezintă un set de reduceri simpliste a ceea ce înseamnă să trăiești în Orient – două lumi nefamiliare pentru spectatori, prezentate cu destule elemente senzaționaliste și curiozități de tipul „Știați că?” încât să trezească fascinația.  Pentru majoritatea consumatorilor medii, „Clona” va rămâne cel mai serios bagaj de cunoștințe pe acest subiect, iar echipa de producție e conștientă de asta. N-ar fi păcat, așadar, ca acest bagaj să nu aibă un pic de culoare, dacă tot suferă la capitolul „acuratețe”?

Personajele feminine, de pildă, sunt mai toate infatuate, deși trăiesc într-un patriarhat care le obligă la modestie, stereotipic „țațe” care bagă strâmbe și se blestemă de te sperii. Apar în film, ce-i drept, indicații la condiția inferioară a femeii în societate, dar majoritatea par să găsească portițe de ieșire în jurul acesteia. Ca un prim exemplu, deși e total nedrept că bărbatul musulman poate divorța de soție doar repudiind-o verbal de trei ori (á¹­alāq), Jade fie se folosește de asta în avantajul ei, fie își croiește drum înapoi la soț după bunul plac, uneori prin manevre religioase complicate și cu sprijinul familei. Nu avem, deci ocazia, de a vedea drama unei femei musulmane aflată în situația respectivă, stigmatul social care ar veni la pachet cu statutul de „divorțată” și pierderea respectului din partea familiei. Diverse femei sunt amenințate pe parcursul serialului cu 100 de lovituri de bici pentru tot felul de mărunțișuri, dar biciul nu apare niciodată. În schimb, simplul exercițiu de imaginație ca o biată femeie să îndure atâta durere determină spectatorii să facă ochii mari și să se revolte, reacție foarte de dorit în cazul unei telenovele. Nu se menționează dacă Jade și familia ei practică islamismul șiit sau sunit și nici nu se face vreo mențiune la această distincție. Doar lamentările constante ale unchiului Abdul (Sebastião Vasconcelos) și referințele repetate la „feministele din Cairo” aduc în discuție frugal existența unor tipuri de islamism mai radical, respectiv mai relaxat decât ce vedem noi în serial.

Nu aș comenta lipsa de rigoare în portretizarea acestei lumi dacă n-ar fi evident că se dorește o axă importantă în economia serialului și că intențiile din spate au fost de expunere în detaliu. Dar pe cât de prezente sunt lacunele, pe atât merită să lăudăm „Clona” pentru unele eforturi de credibilitate. Deși aftermath-ul unui á¹­alāq e mult romanticizat în cazul lui Jade, procedural e fix cum trebuie, inclusiv prin surprinderea faptului că odată repetat ciclul repudiere-recăsătorie de trei ori, femeia devine off-limits pentru bărbat până când alt bărbat o ia în căsătorie și divorțează de ea, după care primește ca un fel de reboot din partea universului. Acest aspect e integrat în arcul narativ al lui Jade prin intermediul personajului Zein (Luciano Szafir), un egiptean misterios, bogat și inimos după care am suspinat toate în fața ecranului. La polul opus, e de neiertat că o femeie ca Nazira (Eliane Giardini), cumnata cicălitoare a lui Jade și a verișoarei acesteia, a ajuns la vârsta mijlocie necăsătorită, în condițiile în care asprul unchi Abdul și-ar fi măritat femeile din familie și cu un broscoi, câtă vreme era un broscoi de credință musulmană. Până în ultimul moment, povestea din jurul Nazirei rămâne o nebuloasă care se sfârșește cu ea plecând pe un armăsar negru cu un brazilian la care visa ea regulat, în privirile nedumerite ale rudelor. Și ale noastre, căci e un deznodământ venit de nicăieri, cu nicio explicație logică, ca și cum se deschide o gaură neagră lynchiană în mijlocul episodului și brusc Nazira e în alt univers. Din fericire, restul personajelor ies din scenă în circumstanțe mai plauzibile.

Pentru partea a II-a a articolului, click aici.