Citisem despre o carte germană scandaloasă și ecranizarea ei omonimă undeva prin septembrie fără să-i dau mare atenție. Apoi, când Irina mi-a făcut invitația nu doar de a viziona filmul, ci și de a scrie despre el „cu finețe” pentru voi, i-am cam dat importanță. Temătoare la început, căci toate referințele la el din mass-medii includeau cel puțin un murmur de revoltă și/sau silă. Pagina de pe IMDB a filmului ne arată posterul acestuia pe care e citat Buzzfeed cu litere de-o șchioapă: the most wtf, nsfw movie și dedesubt mai mărunțel: at this year’s Sundance film festival. Dincolo de concluzia tristă că Buzzfeed a ajuns o autoritate în materie de cinema (sau în orice) și că acronimele internetice au migrat în „critica” de film, citatul în sine spune, probabil, mai multe despre ediția respectivă a Sundance-ului decât despre film în sine. Wetlands e în același timp un film scârbos mișto și un film mișto scârbos, iar asta e minunat.

Deci care-i treaba cu filmul ăsta? Treaba e că Helen (Carla Juri) e o fătucă de 18 ani căreia îi place mult să se dea pe skate și să facă sex. A, foarte drăguț! Helen pare o adolescentă chiar normală și sănătoasă. Ce-i mai place lui Helen? Păi, lui Helen îi mai place să-și așeze organele intime în locuri unde n-ai vrea să-ți imaginezi organe intime. Și îi mai place corpul ei. Și tot ce produce, excretă sau simte acesta. Hopa! Helen e cu capu’. Sigur a pățit ceva care i-a dislocat niște doage la mansardă, așa-i?

Ei bine, într-un fel, iată că ai dreptate, dragă cititor imaginar. Helen a noastră e foarte tristă fiindcă vine dintr-o familie fost-disfuncțională, actualmente destrămată care în loc să-i citească povești de „noapte bună” când era mică, fie o traumatiza cu povești de groază despre aducerea ei pe lume (taică-su), fie făcea pe Sylvia Plath la gura cuptorului (maică-sa). Ca atare, coming-of-age-ul rebel lui Helen stă sub dictonul „Cum am învățat să nu-mi mai fac griji și să-mi iubesc fluidele corporale”. Toate fluidele corporale, dar mai ales cele din templul murdăriei ei feminine, care pot servi de asemenea drept o „apă de toaletă” foarte eficientă, din câte ne învață Helen Memel. Da, cititorule, atât eu, cât și filmul suntem bucuroși să-ți confirmăm stereotipul că orice femeie dezinhibată și dornică să-și exploreze sexualitatea trebuie să fi suferit vreun fel de traumă în copilărie.

Sunt răutăcioasă un pic. Până la urmă, traumele astea și faptul că mai găsește timp și pentru lacrimi printre atâtea alte fluide corporale sunt cele care fac din Helen un personaj uman și nu doar o perversă entertaining cu porniri maladive. Nucleul filmului, de fapt, este însăși durerea aceasta a fetei provocată de căsnicia dezbinată a părinților și durerea la fel de pregnantă că nici măcar suferințele ei fizice nu sunt eficiente ca liant între cei doi. În mod bizar (sau nu prea), suferințele ei fizice sunt concentrate exclusiv în zona posteriorului și, ca să fim mai specifici – ăsta nu e genul de film în jurul căruia să fii timid -, ia forma unor hemoroizi chinuiți până la stadiul de fisuri anale, chinuite și acestea până la stadiul de megafisuri anale. Vreo trei sferturi din film se petrec în spital unde a ajuns din cauza – ați ghicit! – fisurilor anale, așa că dacă aveți vreo sensibilitate sau amintire neplăcută vizavi de afecțiunea menționată, s-ar putea să nu fie filmul cel mai potrivit pentru voi.

Pe de altă parte, e posibil ca întreaga fixație anală a protagonistei și a filmului deopotrivă să își aibă rădăcinile în teoriile freudiene, unde stadiul anal reprezintă a doua etapă a dezvoltării psihosexuale la copii.  Mai sunt stadiul oral, latent și genital, dar n-o să ne băgăm în ele acum. Ce e interesant la stadiul anal (care începe la 18 luni și ține până la 3 ani cu aproximație) este că acesta ține mai ales de educația mersului la toaletă, atitudinea părinților vizavi de asta și ramificațiile care decurg de aici în modelarea personalității adultului. Întâmplător, în primele trei minute ale filmului avem privilegiul de a o vedea pe Helen atingându-și sexul de colacul unui veceu public care ar face toaleta din Trainspotting să pară Palatul Buckingham.

Bun, am înțeles, gagica asta e obsedată de cururi și la fel a fost și Freud. Ce se mai întâmplă interesant în film? Da știu, a fost un paragraf destul de consistent doar pe tema și implicațiile anusului în Wetlands. Până la urmă e și asta o realizare a filmului: n-au mai avut criticii de film (și diletanții ca mine) ocazia să scrie atâta despre hemoroizi de la A Bloody Mess încoace. Și la drept vorbind, nu găsești pe toate drumurile un film care să îmbine maiestuos cadrele anatomice cu erotismul cu scatofilia cu o eroină șarmantă cu o dramă de familie cu montajul bine-făcut și cu destul comic de situație cât să-ți mai taie reflexul vomitiv. Într-un fel, Wetlands e copilul cinematografic pe care Harmony Korine, Catherine Breillat și Jean-Pierre Jeunet nu l-au avut niciodată. E prea frumos filmat și actrița prea are ochii mari și jucăuși ca să-ți fie silă, dar e prea brutal și sincer ca să te înduioșeze până la capăt. Este, negreșit, despre încercările și năzuințele unei fete de a-și aduce părinții înapoi împreună, dar asemănările între Wetlands și The Parent Trap se opresc aici.

Deci filmul ăsta e vulgar rău, nu? Se lasă cu mult sex și dezbrăcăciuni? Nu pe-atât pe cât ai fi tentat să crezi, dragă cititorule. Că tot vă ziceam de cartea care a stat la baza filmului: Charlotte Roche, autoarea materialului și fostă personalitate de TV prin Germania, a decis ca romanul să ajungă la public cu eticheta de ”literatură erotică”, însă în cazul criticilor a ridicat gradul de hardcorism și le-a prezentat-o drept ”pornografie”. De unde reiese că noi, cititorii fără pretenții, am fi mai greu de impresionat la capitolul sexualitate decât cei avizați. Ei bine, nu știu dacă distincția se aplică și în cazul filmului. ”Pornografie” nu cred că s-ar aventura nimeni să o numească, scenele de penetrare per-se lipsesc cu nerușinare, dar compensează din plin cu scene de amor carnal între Helen și o serie de legume falice (”Morcov: OK!”, notează ea în carnețelul cu însemnări ale plăcerii), scena în care fata se lasă complet rasă de către un coleg de muncă mult mai mare – și care seamănă teribil cu o scenă din ”Vârstele lui Lulu” de Almudena Grandes- și să nu uităm scena care te va face să te gândești de două ori înainte de a te răsti la băiatul cu pizza.

Și mai compensează frumos, aș zice eu, prin povestea de dragoste care se înfiripă între Helen a noastră și asistentul medical frumușel – yay pentru încălcarea meseriilor genizate!- care o are în grijă la spital (Christoph Letkowski), o idilă înțesată cu genul de drame despre care ar fi cântat Bambi cândva. O idilă care culminează tot cu durere în fundul ei, dar nu la modul distractiv care vă trece prin minte. Și fiindcă tot consemnăm sentimentalismele din Wetlands, trebuie menționată singura prietenă a lui Helen, drăguța de Corinna (Marlen Kruse), care se lasă vrăjită de protagonistă, ca noi toți, și aderă la atitudinea ei de tipul Naturalia non turpia fără a sta prea mult pe gânduri. În mod ironic, prietenia lor se sfârșește abrupt tocmai fiindcă tips&tricks-urile Helenei au funcționat cam prea bine pentru Corinna. Destul de bine încât să rămână gravidă cu dealer-ul lor de halucinogene ușoare și nu doar atât, dar să îl și iubească. Ce să-i faci, secrețiile vaginale pe post de parfum nu-s de joacă. Apropo, montajul cu ele două umblând brambura sparte prin oraș după ce dealer-ul le-a lăsat din greșeala toată marfa e genial, combinația perfectă de amuzament, veridicitate și alternare-fulger a cadrelor capabilă de a induce spectatorilor un mini-trip.

O ultimă mențiune, imperativă de altfel: Carla Juri fură tot filmul, e al ei, ”bebelușul” ei, poteca ei spre luminile Hollywood-ului, cum vreți să-i ziceți. Helen are 18 ani, Carla avea 27 când a filmat Wetlands, dar putea să aibă și 15, și 35, că tot nu o arăta nimeni cu degetul. Atât e de bună. Sigur, e o chestiune de talent în egală măsură pe cât e și meritul frumuseții ei atemporale și al ambiguității în etate pe care o comportă, însă mie nu-mi vin în minte multe actrițe capabile să țină un personaj ca Helen fără a-l duce în patologic. Ei i se datorează faptul că ne uităm la o eroină autodeclarată „experiment de igienă intimă în desfășurare” și tot suntem tentați să o îmbrățișăm strâns la finalul filmului. Fascinația pe care o emană vine din faptul că e o femeie ireală tocmai prin lucrurile extrem de reale și mundane pe care le face. Cu toate am fost curioase cum arătăm acolo jos sau de ce locul nostru special miroase cum miroase, dar nu toate ne-am jucat cu vulcanul nostru de catifea cu atâta cutezanță ca Helen „fără să ne alegem măcar cu o candidoză”, parafrazând-o pe sus-menționată.

Și asta fiindcă noi nu suntem personaje fictive, ci persoane reale cu organe reale care se mai îmbolnăvesc și norme sociale care ne țin în frâu. Într-un fel, asta e Helen Memel: răspunsul la toate întrebările pe care fetițele s-au sfiit să le pună la ora de educație sexuală din generală – în varianta pentru marele ecran și presărată cu niscaiva sentimente. Dar dacă Wetlands nu s-a sfiit și Carla Juni nu s-a sfiit, atunci nu mă sfiesc nici eu să declar pe față că mi-a plăcut filmul, pentru care am speranțe mari. Poate n-o să definească o generație răsturnând tabuuri despre gen și sexualitate, dar măcar ne va face pe toți un pic mai curioși în privința asta și ne va lăsa papilele cinematografice cu un gust plăcut la urmă.