Urăsc acest film, urăsc intenția și execuția, urăsc temele și structura. Urăsc eclerajul artificial – în care domină albastrul metalic și albul orbitor -, cadrele superficiale – dacă vrei să arăți distanța emoțională dintre două personaje, tai la un plan ansamblu în care cei doi o iau în direcția opusă; dacă vrei să introduci un personaj cu aură autoritară, îl filmezi contra plonjat, cu o aureolă de lumină deasupra capului în timp ce îi judecă pe alții – și urăsc mizanscena neinspirată – aceleași săli de judecată, străzi și baruri ce au apărut în nu știu câte filme. La Hollywood, termenul pentru acest tip de film este counter-programing, iar pe Twitter (și în aproape toate interviurile), Robert Downey Jr. susține că The Judge este un film pentru un public adult/matur, adică pentru oameni care sunt obosiți după o vară suprasaturată cu filme despre super eroi, roboți sau cimpanzei inteligenți, filme create pe calculator, construite în jurul unor reguli/clișee obosite, și cu sugestia că aceste genuri de filme nu ar avea ceva de oferit acestui public adult, indiferent de calitățile lor. Așa că The Judge se vrea un film despre „oameni reali”, „valori reale”, un film ce are loc în „lumea reală”.

   Inspirat în egală măsură din dramele de tribunal ale lui John Grisham populare în anii ’90 (The Firm, A Time to Kill etc.) și povestea tipului de succes (dar arogant) de la oraș, care revine în orășelul de provincie din copilărie și (re)descoperă valorile adevărate (Doc Hollywood, Cars), impresia realizatorilor despre ce înseamnă un „film pentru adulți” e să schimbi un set de clișee/reguli/tropi (a filmelor de fantezie sau S.F.) pe alt set de clișee/reguli/tropi – în cazul acestui film, mult mai prost executate decât la predecesoarele sale, dintr-o parte pentru că sunt livrate mecanic, din altă parte pentru că sunt demodate -, despre o „lume reală” care, de fapt, e la fel de fantezistă ca cea din Guardians of the Galaxy sau Dawn of the Planet of the Apes.

    The Judge este un flm în care personajele adulte (câteva dintre ele dând din când în când dovadă de maturitate) înseamnă masculi alfa agresivi și încăpățânați (Robert Downey Jr îl joacă pe Tony Stark ca un avocat și are exact aceași progresie ca în primul Iron Man), dar nobili și înțelepți (judecătorul din titlu e prezentat drept stâlpul comunității, dar de fapt în lumea reală ar fi incompetent și corupt), femei sensibile care orbitează în jurul acestor bărbați – sau sunt plot point-uri (mama personajului lui Downey moare înainte să înceapă filmul și e motivul pentru care el se întoarce în orășul natal) – sau masculi beta amuzanți și incompetenți – cel mai deranjant element al acestui film fiind felul în care e tratat fratele mai mic al lui Downey, care suferă de autism.

     „Valorile reale” sunt cele patriarhal-arhaice, valori toxice, dar interpretate în universul filmului drept nobile, valori livrate prin dialoguri auzite iar și iar în filme despre conflictul dintre tați și fii („N-ai fost niciodată acolo pentru mine” strigă fiul; „trebuia să pun mâncare pe masă”, răspunde tatăl), genul de dialog care, dacă ai văut doar un singur film de acest gen, poți să-l reciți pe de rost. Lumea reală este una a Americii din anii ’90 (by design, din moment ce se inspiră din filmele acestei perioade) – o perioadă de prosperitate economică și pace relativă -, una a țărănoilor ultra-religioși, needucați și fără viitor, sau a avocaților șmecheri și cu bani, unde nu există recesiune sau războaie, în care diviziunea dintre săraci și bogați este ignorată, în care desfășurarea unui proces este construită pe modelul John Grisham (adică nu are nicio legătură cu realitatea), iar acțiunile care l-ar scoate pe un avocat din sala de judecată (și l-ar da afară din barou) sunt trecute cu vederea.

      În caz că nu e clar, The Judge nu e un film bun, și nici nu e un film „pentru adulți”. Robert Downey Jr. sau Robert Duvall nu joacă „oameni adevărați”, ci niște arhetipuri ale căror final îl poți ghici în momentul în care apar pe ecran. Lumea nu e una reală, ci una sinetică, construită în laboratoarele hollywoodiene. Valorile nu sunt universale, ci infantile și condescendente, care aparțin unei lumi care nu mai există.