Festivalul de film de la Locarno I: Alice T.

Alice T. este poate cel mai spectaculos de insensibil film al ultimilor câțiva ani, ăl cărui unic raison d’être pare a fi înfierarea generației „milenialilor” într-un discurs pe cât de simplist, pe atât de profund problematic, mai ales în ceea ce privește construcția facilă și esențialistă a personajelor sale feminine. Dovedind o profundă ignoranță față de discuțiile care au marcat industria filmului în ultimii câțiva ani, care au adus preocupări legate de reprezentarea femeilor de la marginile discursului înspre centru, cel mai recent film al lui Radu Muntean încearcă să vorbească despre stufoasele problematici ale adolescentelor însărcinate și ale avortului, reușind însă doar să fie proiecția unei viziuni profund normative despre conceptul maternității. Considerând și faptul că ar fi un antipod al clasicului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (care, deși are problemele sale, oferă totuși o perspectivă nuanțată asupra chestiunii avortului) prin faptul că acesta mai recent este în mod evident un film anti-avort, Alice T. nu are absolut nimic de transmis în afara unei perspective care este deopotrivă bătrânicioasă, tezistă și mai ales misogină.

În timp ce ambiguitatea preferată de Muntean funcționa într-o mai mare măsură atunci când explora crizele existențiale și maritale ale unor bărbați de vârstă (și clasă) mijlocie, ea eșuează în neverosimil atunci când încearcă să exploreze dramele unei adolescente rebele. Creionată în același stil precum Larisa din Lumea e a mea (r. Nicolae Constantin Tănase), însă în absența totală a oricărui conflict interior (sau exterior) comprehensibil sau măcar coerent, sau a vreunei reflexii auto-critice (care îi confereau personajului Larisei multiple fațete și dimensiuni), Alice apare drept marele bau-bau al generației 2000 – cu atât mai mult cu cât referințele lui Muntean față de utilizarea smartphone-urilor și a site-urile de social media sau dating se limitează la o ironizare facilă, la prima mână, care înfierează efectul acestora asupra psihicului adolescentin fără a le chestiona însă cu adevărat. Totodată, utilizarea predilectă a cadrului-secvență (deși montajul este, într-adevăr, un pic mai alert față de eforturile sale precedente) apare aici drept un manierism și nu un mod de a observa în profunzime desfășurarea unor evenimente în timp real, devenind nimic mai mult decât o simplă semnătură în colțul compoziției.

 

Situațiile în care ajungem să o vedem pe titulara Alice (într-o interpretare de altfel reușită a Andrei Guți, în primul ei rol principal) sunt o combinație paradoxală între schematic și nerealist, fapt care face aproape imposibilă apropierea spectatorului față de aceasta. Primele scene o înfățișează în timp ce obține bani (pentru a-și cumpăra pastile ce induc avortul, aflam ulterior) de la un bărbat care a lăsat-o însărcinată. Problemele apar deindata ce ajunge acasă, mama ei îi confiscă telefonul și descoperă sarcina secretă a fiicei. Revelația aduce după sine un scandal-monstru, în care Alice reacționează impertinent, iar Bogdana (Mihaela Sîrbu) o sechestrează și chiar o agresează fizic la un moment dat, momentul culminând cu confesiunea fetei, care susține c-ar vrea sa păstreze sarcina. Mama programează urgent un control la un cabinet de ginecologie – dar odată pusă față în față cu ecografia care înfățișează fătul, mama își schimbă complet atitudinea față de fata ei, despre care aflăm c-ar fi fost adoptată. Insa departe de a-și dori sa aibe un copil, Alice folosește sarcina pentru o a exersa un șantaj emoțional extrem de cinic – ea își induce avortul folosind pastilele și petrece restul filmului prefăcându-se că este în continuare gravidă, capitalizând asupra diverselor privilegii sociale care survin din statutul de femeie însărcinată.

 

Însă această schimbare radicală în atitudinea mamei este problematică: ea glisează dinspre monstru abuziv în postura de prietenă, abandonând raportul mamă-copil și tratându-și fata drept parteneră de bârfă și de cumpărături. Această schimbare pune relația celor două sub imperiul unei patologii materne destul de neliniștitoare: mama ajunge, practic, să transfere frustrarea sa de „femeie eșuată” (prin prisma neîndeplinirii rolului său esențializat: cel de mamă; o simplificare ce devine și mai deranjantă după ce o scenă ulterioară insinuează fin că fostul ei soț ar fi fost de fapt cel infertil) asupra fetei ei adoptive; sarcina fetei – de care Alice încearcă în continuare să se debaraseze – devine nu doar un motiv pentru care nu o mai abuzează fizic și psihologic, ci un criteriu valoric care îi justifică, practic, existența într-un cadrul social extins.

Presupunerea că ea se folosește cinic de sarcina inexistentă pentru a obține afecțiunea și simpatia celor din jur este produsul unei atitudini care dorește demonizarea unei figuri feminine promiscue, care utilizează sexualitatea drept mijloc pentru a obține plăcere și nu în scopul reproductiv care i-ar defini identitatea, într-o logică esențialistă. Mai degrabă, mult mai plauzibil ar fi că evita sa își dezvăluie avortul din frica pe care o are fața de o mamă cu tendințe violente și un colectiv școlar care o ostracizează – dar aceste ipoteze rămân neexplorate, în timp ce filmul se străduiește din plin să o postuleze drept o simplă curviștină egoistă. (Una din scenele cele mai dureros de stridente și de eșuate implică tentativa unui cocalar de a o agăța în timp ce ea își face un selfie, motivând c-ar fi văzut check-in-ul ei și profilul de Tinder). Nuanța pe care ar dori-o Muntean în personalitatea protagonistei, cea de adolescentă dezorientată și lipsită de afecțiune care își caută alinarea în braţele bărbaților, sau care construiește un labirint de minciuni pentru a fi acceptată și iubită, se pierde complet pe dedesubtul unor trăsături caricaturale și ale unor situații complet neverosimile. Alice nu este credibilă în faux-rolul ei de femeie însărcinată (ea fumează și bea alcool de față cu alții din această postură, nu menționează deloc sarcina ei în conversații și cumva reușește să nu se dea de gol până la final) în aceeași măsură în care reacțiile familiei și prietenilor ei sunt necredibile – nimeni nu pare sa (își) pună vreo întrebare, singurele atitudini critice fiind sub forma unor bombăneli ale tatălui (Şerban Pavlu). Toate aceste elemente duc spre un portret care se pretează ușor pe discursul unor organizații conservatoare, care strigmatizeaza atât avortul, emanciparea (sexuală) feminină și depășirea rolului de gen tradițional – ceea ce fac ca portretul lui Alice sa fie unul problematic, în mai marele peisaj discursiv al anului 2018.

 

Totodată, Alice este construită și în baza stereotipiilor despre copii adoptați – prin prisma facilului portret al copilului-problemă, chiulangiu și aflat mereu în conflict cu profesorii de la liceu. Faptul că Muntean și co-scenariștii Rădulescu și Baciu se chinuie s-o facă pe Alice cât mai nesuferită și „mucoasă” este atât de extrem încât spectatorul aproape că e înclinat să accepte comportamentul celor care o tratează abuziv; interpretarea lui Guti surprinzând cu acuratețe o atitudinea fundamental iritanta și enervanta tipic adolescentina. Simptomatică este scena în care un profesor o bruschează atunci când eleva refuză să se ducă în clasă și devine nesimțită: în timp ce este clar că agresiunea a fost un abuz, parcă-parcă îți vine să-ți spui „săracul om, normal c-a cedat”. Alice este în mod clar marginalizată, tratată cel mult superficial – însă scenariul nu explicitează niciodată limita problematică dintre nature și nurture în atitudinea ei sfidătoare, dacă mediul a făcut-o sa își construiască un asemenea comportament astfel, sau dacă toate defectele ei stau în natura esențială a caracterului ei. Nu în ultimul rând, Alice folosește în repetate rânduri expresii jignitoare la adresa lui Zoltan, iubitul Bogdanei, insulte de tip ungurașul sau ioi iștenem care nu au niciun alt rol decât de-a taxa personajul pe criterii etnice pur și simplu pentru că este un minoritar. (Cât de convenabil, însă, că aceste puseuri xenofobe ale lui Alice nu au fost traduse în subtitrările engleze ale filmului…)

De departe, cel mai șocant moment este cel al avortului, în care Alice nu doar că nu realizează că sângerează profund, ci nu dă dovadă de niciunul din simptomele secundare unui avort spontan: fie că vorbim despre durere sau crampe, fie despre amețeală, febră, sau orice altă reacție corporală firească în asemenea situații (iar problema aceasta nu cade deloc pe umerii actriței principale, ci în exclusivitate pe scenariu). Cu atât mai mult, ea pare complet defazată (prietena ei reacționează mai puternic, însă doar pentru că s-a pătat canapeaua și îi e frică să nu afle părinții – nu că i-ar păsa în vreun fel de prietena ei), fiind preocupată doar să spele sangele curs, mai mult ca sa scape de gura colegei ei. Când devine evident ca nu mai poate rămâne la prietena ei, ea îl vizitează pe cel care a lăsat-o gravida, unde bea o bere cu zâmbetul pe buze, ascultând  muzica pe vinil și făcând conversație, asta în timp ce procesul de eliminare al fătului este în plina desfășurare. Poate singurul moment la fel de deranjant este cel în care Alice trimite poze nud unui tânăr angajat la un stand de kitesurfing: este o scena simptomatica din repertoriul privirii masculine (the male gaze), un cadru în care nuditatea personajului feminin este absolut inutilă și servește doar stârnirii unei reacții de plăcere în rândul spectatorilor (masculini), dar și pentru a o demoniza și mai puternic pentru afirmarea impulsurilor ei sexuale. În final, Alice pare să regrete avortul odată ce acesta este dezvăluit – deși nu este explicitat de ce anume l-ar regreta, sau de ce ar mai fi fost în vreun fel necesară contradicția inițială, când ea susținea din răsputeri că vrea să păstreze copilul (dincolo de a-i oferi tente machiavelice personajului, sau un pretext facil pentru desfășurarea acțiunii din film).

Alarmant este până și modul în care Muntean se raportează în mod explicit la protagonistele filmului său: în dosarul de presă al filmului, el o descrie pe Alice drept „proiectul eșuat (!!!) al unei mame care, incapabilă fiind de a face copii, a adoptat o fetiță drăgălașă care apoi a devenit o adolescentă impertinentă și destul de urâțică (!!!)”, ea având „comportamentul unui copil-accident”. Prin prisma acestor declarații, este clar că platitudinea personajului central cât și stereotipurile grosiere pe baza cărora este construit nu sunt copilul-accident al unui scenariu groaznic de facil, ci echivalentul scenaristic al unui prezervativ ciuruit în mod intenționat cu acul.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like