Să începem cu personajele: Anastasia Steele (Dakota Johnson) e o fată cuminte și timidă. Apare în film când se pregătește în fața oglinzii pentru ceva important (aflăm un pic mai încolo ce anume) și tot ce e în stare să facă e să își prindă părul în coadă (!!) și să-și ia în spate un jerseu neatrăgător. Dacă nu e destul de clar că are probleme de organizare, colega ei de apartament care zace în pat de boală (dar e blondă și mai bine pieptănată) o ia de sus întrebând-o dacă se descurcă. Dacă nu e destul de clar că e pierdută, ajunge târziu la biroul unde trebuie să ia interviul și se împiedică în prag. Dacă mai vreți detalii despre cât e de naivă și nepământeană, a studiat la facultate Literatura Engleză (la secția soft, care nu predă D.H. Lawrence). În plus, nu poate să spună „curioasă” fără să-și muște buzele. N-aș continua play-by-play cu caracterizarea, dar mai sunt indicii în aceeași direcție. (Urmează o secvență în care se răcorește în ploaie.)

Christian Grey (Jamie Dornan) e un tip hot de 27 de ani care e multi-milionar (deci cât se poate de reprezentativ statistic pentru absolvenții facultății la care învață Anastasia) care deține Grey House și are niște afaceri semi-caritabile în lumea a treia. Refuză cu religiozitate să zâmbească, dar din momentul în care îi cade privirea pe Anastasia împiedicându-se, e foarte răbdător cu ea și interesat; deși fata vine să-i ia un interviu (în locul colegei de apartament) și îi iese groaznic, ajunge să fie ea intervievată.

Înainte să fie filmul, a fost cartea: Fifty Shades of Grey de E. L. James a vândut deja 100 de milioane de copii până anul trecut pe vremea asta. Asta e ca și cum fiecare cetățean din România, Polonia și Grecia și-ar fi cumpărat câte o copie și fiecare cetățean din Austria și Elveția și-ar fi cumpărat câte două. Și pentru că Grey îi spune fetei la despărțire „Laters, baby!” de câteva ori, acum există un site cu adresa asta, ceea ce e o dovadă impresionantă de isterie de fan, mai ales că 50 shades în sine e născută din isterie de fan – mai precis, publicată online ca fanfiction după seria Twilight. (Din păcate, site-ul menționat vinde numai tricouri. Căutați dincoace lenjerie intimă și ursuleți.)

Oricât de contestată ar fi calitatea literară a trilogiei, e firesc că s-a speculat mult pe marginea atractivității poveștii pentru readership-ul predominant feminin. Interpretarea cea mai populară a fost, în funcție de formularea pe care o preferați, că:

a) e o versiune ceva mai kinky și potențial eliberatoare la romance-ul literar de consum; de altfel, poate fi replicată fără prea multă precizie psihologică – chiar e preferabil să fie vagă – dacă romanele care o copiază sunt satisfăcătoare pentru femei.

b) că e mai puțin rușinoasă ca un roman porno oarecare pentru că, dincolo de toate nuanțele, e o fantezie (răspândită cultural și acceptabilă, deși improbabilă) despre cât e de ușor să faci un multimilionar atrăgător să se îndrăgostească de tine; asta explică lipsurile cărții pentru că, nu-i așa, totul e bine când se termină cu bine.

Mai departe, dincolo de consensul că 50 Shades are o importanță pentru mentalitatea generală din vremea noastră despre sexualitate – măcar prin faptul că provoacă discuții –, concluziile depind de predispozițiile morale ale comentatorului. Prima tabără (cu care tind să fiu de acord) e că o carte bidimensională kinky nu face niciun rău câtă vreme e tratată ca literatură bidimensională (nu ca ghid complet despre comportamentul în relații), și dacă le satisface niște nevoi cititorilor/cititoarelor, treaba lor. Nu e o idee nouă că felul în care își gândesc femeile viețile nu se va schimba radical câtă vreme structurile sociale nu se schimbă, orice formă de evazionism ar prefera. Din acest unghi, atacurile facile asupra cărții care vor să intimideze prin elitism și intransigență estetică dezamăgită ratează fix ce ar fi interesant de discutat. (Articolul lui Marius Chivu din Dilema veche e un lung șir de spoiler-e care are o eroare chiar pe rândul 1 și se termină cu recomandări de filme „adevărate” – însemnând, în logica articolului, care n-ar fi un afront pentru cei care au făcut sex măcar o dată în viață – fără să specifice cui i se adresează acele filme sau să le apere de criticile primite la rândul lor.)

A doua tabără critică Fifty shades of grey pentru toate confuziile (greu de contestat) moștenite din literatura erotică: între consimțământul protagonistei și dependența ei emoțională de Grey, între pornirile sado-masochiste ale lui Grey și traumele psihice din copilărie, între explorări care presupun maturitate emoțională și sexuală (după reguli pe care, in real life, comunitățile BDSM și le-au stabilit & rafinat în timp) și acordurile ezitante de fată-de-fapt-inocentă prin care Anastasia își dovedește stoicismul. Discuția e foarte lungă și speculativă: conform detractorilor 50 Shades, confuziile din film sunt periculoase într-un moment cultural și social care, pe de o parte, e tot mai tolerant față de pornografie și de forme variate de sexualitate, pe de altă parte, n-a găsit căi civilizate de a controla abuzurile suferite de femei și violența sexuală din campusurile universitare – iar ceea ce e permis, nepermis și blurred în comportamentul sexual contemporan e dictat de cultura de masă – de felul în care sunt comentate abuzurile în societate și în media, de imaginile sexualizate din advertising, de romane care încâlcesc iubirea și sexul precum Fifty Shades of Grey. Sigur că nicio operă de ficțiune nu poate fi trasă la răspundere de una singură, oricât de agresiv ar fi market-ată, pentru consensul cultural, dar e cinstită obiecția că promite o formă de inițiere/eliberare pe care nu o și livrează.

Încerc să ajung la o grilă de analiză prin care poate fi evaluat filmul (adaptarea cinematografică după prima parte a trilogiei) care să fie mai complexă decât pornografic = facil/rău și stilizat/cosmetizat = artă. Cum am spus mai devreme, plot-ul e în linii mari romantic, creează așteptarea că Anastasia îl va face pe Grey să renunțe la control și să o accepte în termenii ei (deși, la început, îi impune drept condiție prealabilă a relației un contract pe care ea refuză să îl semneze) și ni se prezintă etapele intermediare – Grey o dezvirginează într-o scenă de sex soft (deși îi spune că nu e atras de așa ceva), ajunge să doarmă cu ea, acceptă să aibă întâlniri „normale”, îi iartă abaterile de la regulile lui. Celălalt fir urmărește dezinhibarea sexuală a fetei, care, deși e speriată la început de ce află despre Grey, se hotărăște să încerce de dragul lui ce îi propune. Așa cum explică articolul din The Atlantic la care m-am referit mai devreme, al doilea fir are cele mai multe discontinuități – nu se înțelege dacă Anastasia atinge într-adevăr o formă de dezinhibare după care lucrurile care o dezgustau ajung să-i placă, sau dacă le acceptă din timiditate și Christian îi citește reacțiile într-o cheie (foarte veche, macho și atacabilă) de poate-înseamnă-da. Fiind o reprezentare obiectivă a acțiunilor, filmul are mai multe șanse să fie ambiguu decât cartea (care e narată la persoana I și cu multe personificări ale stărilor interioare), dar e discutabil dacă reușește.

Regizoarea Sam Taylor-Johnson are ca antecedente filmografice lungmetrajul Nowhere Boy (2009) – un biopic al lui John Lennon care a fost distribuit și în România, dar nu, n-ați ratat nimic –, și, mai interesant, un scurtmetraj plasat la sfârșitul anilor ’70 cu un cuplu de adolescenți abia format față de care 50 shades pare încorsetat. Primele cronici la 50 shades au conținut poate cel mai mare spoiler, anume că scenele de sex din film însumează aproximativ unsprezece minute și prima apare după trei sferturi de oră. O secvență dragă cititorilor cărții n-a ajuns în scenariu (producătorii au crezut că e unsafe) și acum poate fi văzută doar reconstituită într-un fan video. E relevant și că, pe măsură ce scenele de sex devin toride, sunt redate tot mai mult prin sugestie – ultima e montată prin flashback-uri și flash-forward-uri până când își pierde coerența – e greu de spus ce se întâmplă, cât durează, cum reacționează personajele, iar efectul (pentru spectatori) e ghidat în mare măsură de muzica de pe coloana sonoră. Posibil pentru a obține un rating mai indulgent pentru film, regia expune mai mult corpul ei decât al lui, iar actele mimate sunt menite să îi facă plăcere ei și să o ajute să-și accepte corpul, așa că e greu de văzut în ce fel relația lor e de dominator-dominată. (Un film porno non-sadomasochist conține într-o proporție mai mare acte al căror scop e plăcerea bărbatului.) Tot așa, e greu de diferențiat raportul de putere din relație (care, dacă mă puneți să-mi imaginez cum se poartă un multimilionar cu o studentă împrăștiată, e în favoarea lui) de raportul de putere prestabilit din viața lor sexuală (pentru care Grey insistă să negocieze și să semneze un contract). Rezumând scenariul lor de cuplu, ar fi așa: ca să fie împreună, Anastasia trebuie să consimtă să fie pedepsită; dar dacă nu-și respectă rolul, va fi pedepsită. E greu de înțeles care e miza și ce rol au toate negocierile și amânările, mai ales după secvența stop-joc în care Anastasia anunță plângând că e îndrăgostită.

Din cauza relativei fidelități a filmului față de roman, o să încerc să nu judec cu aceeași măsură prestațiile actorilor: Dornan nu e teribil de inventiv cu mina zâmbet-interzis și cu replicile care i-au fost date, dar să ne amintim că personajul lui e o fantezie feminină care impune în principal prin statut social și experiență sexuală superioară. Dakota Johnson face tot posibilul să-și joace personajul cu șarm și umor și să-i dea o aparență de autonomie – chiar dacă asta înseamnă doar jovialitate, ocazionale priviri știutoare și chicoteli – și să păstreze un racord emoțional între secvențe legate destul de puțin consistent prin dramaturgie. Doar în două secvențe (cea în care se îmbată și cea în care e pe punctul să rupă legătura cu Christian), e strident mai extravertită decât de obicei.

Altfel, filmul e mai răspicat în momentele dintre scenele de sex (cele convențional-romantice) și conține destule secvențe-clișeu de seducție în care Grey îi face cunoștință lui Steele cu proprietățile (un elicopter, o parcare cu mașini, casa lui, grădinile mamei lui – directorul de imagine Seamus McGarvey e între cei mai munciți oameni din echipă; e atâta lux material în film, încât criticul de la The Independent a fost inspirat să scrie că imaginea cea mai erotică din film a fost silueta unui zgârie-nor). Grey are o armată de angajați, cărora le spune pe numele mic, și pare să dispună de resurse nelimitate, dar nu devine niciodată periculos (în această fantezie S&M cu un mascul psihotic), decât ca vis frumos și apăsător care ar putea să nu se împlinească.

Lansat de St. Valentine‘s Day după o campanie deșteaptă și scumpă, filmul a avut un prim weekend cu vânzări bune în care probabil a făcut povestea seriei și mai cunoscută decât e. Doar că e foarte probabil ca, în ciuda materialului provocator, tot ce rămâne de discutat după film e când apare următorul din serie.