De la premiera din februarie a lui Aferim!, s-au scris pe marginea lui cronici și texte inteligente din destule unghiuri încât să pară că nu mai e nimic de zis: o analiză a structurii societății din 1835, Èšara Românească pe care o descrie filmul; o discuție cu regizorul despre prejudecățile de atunci și de azi; o inventariere a referințelor explicite sau implicite din Aferim! la alte opere; listă de secvențe preferate din film scrisă în colaborare de mai mulți jurnaliști-spectatori; o descriere a cadenței filmului în care filmul e asemănat cu Tarantino & Noul Hollywood; Aferim! și westernul; Aferim! și filmul istoric românesc; Aferim! și „exotismul” lui în reprezentarea strămoșilor națiunii române. Să nu mai vorbim de faptul că orice curiozitate, ca, de pildă, De unde vine titlul și de ce e reprezentativ?, își are răspunsul undeva, gata publicat. Cred că orice se publică despre film în perioada următoare ar trebui să fie ori foarte amplu, ori structurat după cuvinte-cheie, ca să mai prezinte interes; așa că mă limitez la a discuta filmul în legătură cu trei concepte care sunt menționate des și de obicei rămân neexplicitate.

Auteurism

E o practică răspândită în critica de film ca, după ce un regizor dovedește că e talentat, fiecare nou film să îi fie raportat la cele anterioare și să fie evaluat ca progres sau regres estetic. Rădăcinile auteurismului se află în critica franceză a anilor ’50, care se revolta împotriva filmelor franceze făcute în studio („tradiția calității”) cu investiții substanțiale pentru producție și cu reguli stricte, față de care – argumentau auteuriștii – filmele mai mici și personale erau preferabile. Ce s-a întâmplat în cinema de partea asta a formării Noului Val Francez e că studiourile de azi fac doar o mică parte din producția mondială de film (e mult mai ușor ca în anii ’50 să se facă filme cu bani puțini și cu restricții laxe) și exprimarea de sine prin cinema mai are un pic până să fie patentată ca subgen de psihoterapie. Asta ar trebui să facă suspectă afirmația că un film e valoros doar (sau în primul rând) pentru că e un film de autor și să câștige mai multă stimă pentru regizorii care mobilizează coerent resurse.

Aferim! urmează mai strict regulile cinemaului clasic (din punct de vedere narativ și regizoral) decât Toată lumea din familia noastră, lungmetrajul anterior al lui Jude, și O umbră de nor, scurtmetrajul lui din 2013, dar observația asta n-ar trebui să fie înțeleasă drept un reproș. Consecvența sau progresul stilistic n-ar trebui să fie singurele criterii de evaluare – am explicat deja mai sus că nu e o realizare în sine din partea unui cineast din ziua de azi să facă filme de autor. La Aferim!, plasarea acțiunii și tema sunt ambele noi în filmul românesc și asta nu-i prea permite artificii stilistice – un lucru trebuie spus cât mai articulat înainte să poată fi spus cu elipse și înflorituri.

Autenticitate

Încercând să arate că o reprezentare artistică e mai bine făcută decât media și evitând un termen mai prețios precum „adevăr”, jurnaliștii din domenii culturale aleg să crediteze opera descrisă pentru „autenticitate”; dar, iarăși, dincolo de utilitatea termenului ca apreciere, e atât de des folosită încât nu mai înseamnă mare lucru. Dacă restrâng discuția doar la filmele din competiția de la Berlin care concurau cu Aferim!, pot fi lăudate pentru autenticitate în felul următor: Taxi de Jafar Panahi – o secțiune transversală autentică prin societatea iraniană realizată de un regizor subversiv pe care statul încearcă inutil să îl reducă la tăcere; El Club de Pablo Larraín – un expozeu al pedofiliei în rândul preoților, ce reconstituie lucid și autentic fapte și mentalități pe care Biserica le neagă public; Vergine giurata de Laura Bispuri, povestea unei femei care se dezice de sexul ei conform unui ritual albanian autentic până când își dă seama că noua identitate e la rândul ei un rol; 45 Years de Andrew Haigh – un portret intimist autentic al unui cuplu căsătorit care își împarte viața de multă vreme, dar descoperă că legătura cea mai strânsă poate ascunde secrete de o viață; Ixcanul de Jayro Bustamante – un film ce redă autentic, cu mijloace apropiate de cele ale cinemaului antropologic, viața la poalele unui vulcan guatemalez; Knight of Cups de Terrence Malick – în stilul pitoresc-impresionist cu care deja ne-a obișnuit, autorul ne oferă spectacolul grandios și autentic al deziluziei unui artist care se simte secat de creativitate și iubire; Victoria de Sebastian Schipper e un cadru-secvență de durata unui lungmetraj (despre care echipa jură că nu e trucat și e tehnic posibil să spună adevărul) care ne permite să trăim imediat și autentic o noapte berlineză alături de protagonista tânără care, încet-încet, pierde controlul.

Am omis de la început din enumerație, de dragul conciziei, un film mult prea de carton să merite epitetul după orice logică (Nobody Wants The Night), filmele inspirate din romane și basme (Mr. Holmes, Cinderella), cu îngeri (Călătoria lui Chasuke), cu personaje istorice (Queen of the Desert) sau plasate în trecutul îndepărtat (Journal d’une femme de chambre), deși, dacă aș fi ținut cont în mod strict de ultima regulă, n-ar fi intrat pe listă nici Aferim!.

Sigur că, în reconstituirea trecutului, Aferim! e autentic prin faptul că actorii poartă costume și își articulează replicile în conformitate cu epoca, sunt filmați în locuri unde nu se văd stâlpi electrici și cabluri, unde nu se aud zgomote de avion, etc; doar că a lăuda filmul pentru corectitudine înseamnă a-i subestima meritele pentru imaginație. Aferim! e o reinterpretare a trecutului din perspectiva prezentului care, în loc să fie o auto-glorificare a neamului românesc, caută rădăcinile unor probleme contemporane într-un moment incomod, și poate nu cu totul depășit, al istoriei naționale.

Accesibilitate

Cifrele sunt semnificative: după primele două săptămâni, Aferim! a adus în săli peste 36.000 de spectatori, ceea ce e impresionant pentru un film românesc, chiar dacă luăm în calcul meritele echipei care promovează filmul și îi asigură vizibilitatea și în afara orașelor mari. Însă trebuie discutată popularitatea filmului dincolo de appeal-ul pentru cei care încă nu au intrat în sală, mai ales că, dacă miza filmului e să clatine prejudecăți, e important să fie înțeles de un public mai vast decât cei 10-20.000 de cinefili români care frecventează filmele europene distribuite la noi.

Aferim! a fost comparat cu un road movie – pentru că urmărește misiunea lui Constandin de a-l prinde pe robul Carfin și a-l duce înapoi la boier – și cu un western – pentru că arată o Èšară Românească necivilizată și plină de abuzuri, organizată social după relații de putere, unde înțelepciunea populară (defetistă) compensează pentru lipsa legii. În afară de asta, situațiile personajelor sunt destul de ușor de recunoscut și invită empatia spectatorilor de azi – o evadare, un adulter, eforturi și povețe paterne, autoritate boierească. Limbajul personajelor e de secol XIX, dar atitudinea e destul de ușor de recunoscut încât să nu se piardă nimic.

Aferim! e dificil în sensul că reconstituie un sistem abstract de interacțiuni umane – nu e departe de tehnica lui Cristian Mungiu de a construi treptat o imagine a societății pornind de la o poveste simplă și tensionată, dar nu e nici pe departe la fel de sobru. Știm deja că orice e mai digerabil când e spus cu umor, iar în Aferim! umorul vine din previzibilitatea și recurența compromisurilor și abuzurilor (care încheie atât de des problemele iscate în film încât funcționează ritmic ca punchline); și e eficient pentru că, iarăși, nu e datat istoric.

Nu în ultimul rând, ultima parte a filmului mizează pe un efect emoțional foarte direct, care anulează distanța de „film istoric” de până atunci. Dacă ne-am adaptat pe parcursul filmului să-l descifrăm abstract, ca pe reprezentarea unei epoci, cu niște personaje care codifică relații (post)feudale, penultima secvență mizează pe faptul că ne vom simți transportați în cercul de privitori neputincioși.