Poveștile queer bat la ușa cinemaului românesc de ceva vreme. Unele se dovedesc a fi musafiri plăcuți pe care-i inviți să revină; mă gândesc la monștrii lui Marius Olteanu sau conversațiile lui Bogdan Theodor Olteanu. De alții n-ai habar cum să scapi mai repede; 5 minute al lui Dan Chișu e o asemenea prezență. Iar acum c-a venit Câmp de maci, debutul cinematografic al regizorului de teatru Eugen Jebeleanu, se vede cu atât mai bine de ce Chișu a dat chix.

A ținut cineva socoteala proiecțiilor de filme queer întrerupte de o gloată mai mult promiscuă decât habotnică? Îmi vin în minte trei, toate petrecute la MȚR – cea din 2013, când s-a boicotat Copiii sunt bine-mersi (r. Lisa Cholodenko, 2010; incidentul de la care pornesc ambii cineaști), apoi 2018, cu 120 de bătăi pe minut al lui Robin Campillo, iar mai apoi, la câteva zile distanță, Soldații. Poveste din Ferentari al Ivanei Mladenović. S-ar putea încropi o arhivă frumușică din filmările făcute la fața locului, însă până atunci mă voi opri doar la una găsită pe site-ul neobositului extremist Victor Roncea.

5 minute merge înainte ca un parte-n parte între un jandarm care a decis să nu oprească protestul din prima clipă (Mihai Călin) și o jurnalistă (Diana Cavallioti) pusă pe a-l investiga, asta după ce unul dintre spectatori a fost bătut într-atât încât a ajuns pe patul de spital. Acest jandarm nu-i altceva decât un homofob oarecare, ale cărui convingeri și poftă de bravadă au dat în teribilism. Problema filmului, lăsând la o parte secvențele de sex – hetero – de-a dreptul băloase și o sclipire meta-cinematografică destul de bătrânicioasă, e că băiatul ăla homosexual aflat în comă nu servește decât cancanului. Ce-i prețios la povești ține tocmai de faptul că pot fi spuse pe mai multe glasuri. Iar ficțiunea-i ficțiune; dar atunci când povestea ta pleacă de la o rană deschisă a comunității (în urma căreia statul român tocmai ce a încasat o amendă din partea CEDO) pentru a o transforma în ciocnirea dintre un jandarm în plic declin și o jurnalistă zeloasă, ei bine, atunci te poți aștepta la câteva pariuri pierdute. Cât despre efortul lui Chișu de a aduce mai aproape viața jandarmului de cea a băiatului, acesta-i mai rudimentar decât orice altceva ține de film; de nicăieri, personajul lui Călin găsește condimentul trebuincios vieții sexuale pe care acesta și nevasta sa, grozava Elvira Deatcu, o întrețin – sexul anal. Fără cuvinte.

Cristi, protagonistul din Câmp de maci (Conrad Mericoffer), e la rându-i jandarm, bașca homofob, doar că altfel – e homofobia unui homosexual înfricoșat de ce i se întâmplă. Cu atât mai mult de-a lungul orelor în care se petrece filmul, căci abia i-a sosit iubitul străin (Radouan Leflahi), însoțitor de zbor, cu care nu prea știe ce să facă de-a lungul orelor de muncă. De fapt, nu prea știe ce să facă cu el în general. Mericoffer și Leflahi au grijă să păstreze un dezechilibru minuțios – firește, amândoi se bucură de drăgăleala domestică, doar că cel dintâi se ține apatic, făcându-l pe cel de-al doilea să ricoșeze de fiecare dată când se împinge-n el cu drăgălășenie. Cinemaul românesc duce lipsă de cadre tandru-erotice cu bărbați; Jebeleanu ni-l dă pe Leflahi tolănit în pat și cu trupul aproape gol îmbăiat într-o lumină pe sfârșite.

Și ne dă mult mai mult din altceva atunci când acțiunea se mută în cinematograf, acolo unde are loc protestul. Aici și acum, camera prinde viteza și nonșalanța unui telefon mobil, doar unul dintre multe altele care înregistrează crâmpeie din tevatură. Din om în om și urlet în urlet, așa a decis Jebeleanu că trebuie să arate mizanscena haosului. Ce-i drept, imaginile păstrează oarecare formalități, însă ideea-i tot acolo – așa arată urgența clipei, la ce bun să înstrăinăm estetic ceva într-atât de aproape?

Că lumea lui Cristi s-a desfăcut e clar ca bună ziua. În timp ce iubitul îl așteaptă acasă, el legitimează un altul cu care-a avut ceva, cândva. Băieții fac mișto de el pentru că nu poate ține vreo femeie aproape. Asta pentru că e… Cuvintele care-l bântuie sunt spuse clar și răspicat, mai porcos, ce-i drept, de către acei descreierați răsfirați prin sală. Iar atunci când un coleg îi spune în treacăt „hai, te-am pupat” la despărțire, Cristi cască ochii – nici el nu mai știe până unde i s-a întins una din vieți înspre cealaltă. Iar asta n-o poate arăta oricine; mă bucur că Jebeleanu a fost acela.