Pentru sfârșitul primului sezon din serialul cinematic cunoscut de fani și de critici sub numele de The Marvel Cinematic Universe, altfel zis The Avengers (2012), producătorii (mai ales Kevin Feige, considerat cea mai influentă putere creativă de la Marvel) au luat decizia înțeleaptă de a-l angaja pe Joss Whedon ca regizor. Singurul talent adevărat al lui Whedon este să găsească o legătură între personaje care întruchipează ideologii foarte diferite. Dintre Răzbunători, Tony Stark este un obiectivist – filosofie creată de Ayn Rand – și personajul e inspirat de afaceriști excentrici ca Howard Hughes și Walt Disney; Căpitanul America (Chris Evans) este naționalist – e greu să-ți dai seama, am petrecut multe nopți nedormite cu gândul la ce ar putea să reprezinte Steve Rogers; Hawkeye (Jeremy Renner) este întruchiparea profesionalismului; Black Widow (Scarlet Johansson) reprezintă relativismul moral practicat de multe agenții de spionaj (reale și fictive); The Hulk (Mark Ruffalo) – nu-mi vine să cred că scriu aceste nume – e un ascet și e inspirat de monștrii literaturii romantice, iar Thor (Chris Hemsworth) este un monarhist și se trage din legendele saxone. Acești supereroi nu au nimic în comun, dar Whedon – cum a reușit în Firefly (2002-2003) sau Angel (1999-2004) – găsește în primul film acel punct comun care îi face pe Răzbunători să lupte împreună: dorința lor de salva oamenii neajutorați.

În The Avengers 2: The Age of Ultron, ultimul episod al celui de-al doilea sezon, Tony Stark (ajutat de Bruce Banner) construiește o nouă inteligență artificială cu numele de Ultron, care foarte rapid – mai exact, la cinci minute de la creație – devine malefic, îl „omoară” pe J.A.R.V.I.S (inteligența artificială altruistă și loială a lui Tony Stark) și decide să distrugă lumea pentru că… sincer, nu știu exact de ce vrea să distrugă lumea. Motivația lui Ultron este una foarte prost construită și simt că este rezultatul unui conflict între intenția regizorului și interpretarea actorului. Joss Whedon vrea oarecum să-l portretizeze pe Ultron ca pe un suflet tragic, un Pinocchio fără lecțiile de viață ale lui Gepetto, dar James Spader îl joacă ca pe un psihopat infantil sau poate ca pe un Joker robotizat.

 De asemenea, un cuvânt potrivit pentru a descrie acest film ar fi „stufos”. Spre deosebire de primul film, unde găseai o poveste simplă, The Avengers 2: The Age of Ultron, pe lângă conflictul principal cu Ultron, mai trebuie să susțină sub-plot-uri pentru toate persoanjele principale – adică cei șase Răzbunători, plus Ultron, Vision (Paul Bettany), Scarlet Witch (Elizabeth Olsen) și Quicksilver (Aaron Taylor-Johnson) –, și să nu uităm de scurtele apariții de la un număr impresionant de personaje secundare din toate filmele anterioare. Dacă nu era destul, mai trebuie să rezolve câteva conflicte din ultimele cinci filme și să pregătească terenul pentru noul sezon. Pe scurt, avem de-a face cu prea mult conținut chiar și pentru un episod de două ore și jumătate.

Filmul mai abordează teme care nu pot fi explorate prea în profunzime într-un asemenea film. În The Avengers, conflictul cu Loki avea obiective clare: acesta vrea să cucerească lumea, iar Răzbunătorii aveau misiunea să-l oprească. Dar în The Avengers 2: The Age of Ultron, Whedon dorește să analizeze modul în care lumea este mult mai mică și mult mai ușor de distrus din cauza globalizării – Ultron este foarte puternic deoarece este conectat la internet și e capabil să monitorizeze întreaga planetă –, împreună cu repercusiunile intervenției americane în alte țări – Scarlet Witch și Quicksilver se aliază cu Ultron deoarece armele lui Stark au fost folosite în bombardarea țării lor. Din păcate, Whedon nu este regizorul potrivit pentru o analiză matură a acestor subiecte, și nici măcar unul care să ne ofere o perspectivă inedită. În primul rând, Whedon e un idealist în tradiția lui Don Quijote. Prin urmare, eroii săi, chiar și atunci când se luptă cu morile de vânt sau se înșală amarnic, trebuie întotdeauna să iasă ca învingători morali. În al doilea rând, adevărul e că nu te uiți la filmele din The Marvel Cinematic Universe pentru complexitate morală, mai mult decât te uiți la CSI (2000) sau House (2004-2012) pentru a învăța despre criminalistică, respectiv medicină. Din moment ce orice urmă de evoluție de la sfârșitul unui episod este resetată la începutul episodului următor, nu ne uităm la aceste seriale pentru o poveste complexă, ca în The Sopranos (1999-2007) sau The Wire (2002-2008), sau personaje care evoluează în mod constant, ca Walter White sau Don Draper. Farmecul serialelor procedurale – și The Marvel Cinematic Universe este un procedural cu mici elemente ale unui myth arc – vine de la interacțiunea dintre personajele carismatice și memorabile, ca House sau Groot din Guardians of the Galaxy (r. James Gunn, 2014).

Cred că asta e marea mea problemă cu filmele produse de Marvel. Dacă uităm de micile detalii, structura poveștii și evoluția persoanjelor rămâne aceeași de al un film la altul. În The Marvel Cinematic Universe nimeni nu învață cu adevărat nimic și totul este previzibil.