În 2009 Mike Stoklasa încarcă pe YouTube o cronică-video (în 7 părți, fiecare de câte 10 minute) în care analizează al patrulea film din seria Star Wars: Amenințarea Fantomei (1999, r. George Lucas). Nu a fost nici primul, nici ultimul video de acest fel. Ce l-a diferențiat, însă, de alte materiale similare a fost modalitatea de abordare. Stoklasa, deși narează el însuși video-ul, se folosește de persona numită Harry S. Plinkett (un personaj creat special, care se distinge tonul idiosincratic și aparenta sa lipsă de considerație pentru orice stângăcie filmică.) Analiza filmului lui Lucas demonstra, pe lângă relevanța comentariilor, un umor coroziv, care completa discursul într-un mod atât de natural încât mulți l-au crezut autentic pe Plinkett. Ceea ce a diferențiat aceast video (de peste 70 de minute!) de alte asemenea cronici a fost faptul că, folosindu-se de un material sursă (filmul discutat), Stoklasa a creat un produs cultural de sine stătător și extrem de bine primit de publicul YouTube.
Această nouă formă de manifestare audio-vizuală ar putea fi văzută ca o readaptare a comentariului audio al regizorului, de obicei prezent ca bonus pe DVD-ul unor filme ca o pistă (un audio track) care se suprapune cu respectivul film. Dar, spre deosebire de acesta, sau chiar de anumite documentare despre istoria sau stilistica cinematografică (cum ar fi cele ale lui Martin Scorsese), autorul video-essay-ului nu trebuie neaparat să fie o personalitate în industrie, nici măcar să fi făcut studii în domeniul cinematografiei. Orizontalizarea, după Thomas L. Friedman, schimbă vectorul de valoare cu care ne raportăm asupra actorilor sociali. Odată cu aplatizarea câmpului de interacțiune mediată, prin ceea ce s-a numit web 2.0, oricare utilizator are dreptul atât să își exprime opiniile, cât mai ales să-și releve propria personalitate.
Dacă cronica-video se dorește o analiză cât mai concretă, nepreocupată de dezvoltarea limbajului vizual (ca mediu de expresie), video-essay-ul e profund implicat în acest demers, fiecare autor încercând să depășească limitele analizei propriu zise. Acolo unde cronica scrisă parazitează filmul, traducându-l dintr-un mediu (cel audiovizual) în altul (literar) și luându-și majoritatea sensului din valoarea pe care o adaugă/sustrage producției în cauză, eseul video se remarcă realizând o suspensie simbiotică cu materialul sursă, tratându-l asemeni unei baze de date, și construind forme, remixând și adăugând sensuri noi.
Kevin B. Lee, într-un eseu video despre eseuri video, arată înspre un alt posibil precursor și anume montajul de tip super cut. Un videoclip alcătuit din secvențe sau cadre din diverse filme, seriale TV, podcast-uri, în care acțiunea principală e repetată sau continuată de la o tăiatură la alta. Acest gen de montaj e de obicei sincronizat pe o coloană sonoră și efectul scontat e de obicei unul comic. Tot Lee amintește de Nothing, a lui LJ Frezza, un video care pune laolaltă toate exterioarele și interioarele fără oameni de pe parcursul serialului Seinfeld (1989-1998), acompaniate numai de banda cu râsete înregistrate. Jean Baudrillard vedea în America de Nord un deșert al semnelor care odată compuneau realul. Același sentiment ți-l dă și acest montaj. Serialele TV în special te păcălesc cel mai mult, demonstrând puterea pe care imaginile o au în a-ți construi percepția asupra realității. Eseul video e un răspuns simptomatic la această suprasaturare de narațiune. Autorii lor deconstruiesc, în diverse moduri, ficțiunea înconjurătoare făcând inteligibil modul în care sunt create și felul în care funcționează produsele culturale în sine.
Eseurile video, prin versatilitatea cu care se pot plia asupra oricărui subiect de analiză, și mai ales prin felul fundamental vizual în care această analiză este susținută pot marca o schimbare de direcție, o deviere de la norma textuală a comentariului, pe care autori precum Peter Greenaway o deplâng încă din anii ’80. O parte din lumea academică încă le privește cu neîncredere tocmai datorită acelor mărci ale subiectivismului, ale transparenței personalității autorilor și tonul voit colocvial al comentariilor. Mediul online și cel academic de-abia încep a-și pune laolaltă resursele și eseurile video au toate șanseșe de a contribui la cercetarea în domeniul artelor vizuale. În contextul în care video-eseurile se referă deja la tipurile de compoziție preferate de unii autori de film (Wes Anderson, Akira Kurosawa, Yasujiro Ozu), la recurențele stilistice trans-disciplinare (influențe ale picturii asupra filmului), sau chiar permit vizualizarea simultană a tuturor cadrelor dintr-o anumită operă, se poate spune că formatul și-a făcut deja prezența simțită în spațiul cultural actual. Cel mai interesant lucru rămâne faptul că acestea se prezintă ca forme de educație vizuală, care nu impun strictețea discursului academic și deci devin (potențial) accesibile oricui. (Un exemplu de plus-valoare complet orizontalizată.)
Apariția unor secțiuni dedicate eseurilor video în diversele festivaluri de film este, până la urmă, un semn al recunoașterii acestui gen filmic aflat încă în stadiul larvar. Pe 7 aprilie, ora 20:30, la cinema Elvire Popesco, în cadrul ediției din acest an al NexT Film Festival puteți urmări o selecție de video-essay-uri, urmate pe 11 aprilie, ora 12, de un masterclass susținut de Kevin B. Lee în Sala Cinema a UNATC I.L.Caragiale București.
