În miezul verii, când Hollywood își lansează cele mai scumpe (și deseori cele mai slabe) produse, două dintre cele mai lăudate filme (dacă pui mare preț pe asemenea date, unul are 85%, iar celălalt a primit 93% pe site-ul www.rottentomatoes.com) sunt War of the Planet of the Apes (Planeta Maimuțelor: Războiul, r. Matt Reeves) și Okja (r. Bong Joon-ho). Două producții unite prin tipul de protagoniști (animale digitale la fel de inteligente, sau aproape la fel de inteligente, ca oamenii, care s-au născut tocmai datorită intervenției omului) și inamici – establishment-ul modern, ultracorporatist (în Okja) și militarist (în War of the Planet of the Apes).

Filmul lui Bong Joon-ho o are în centru pe Okja, un super-porc cu corpul unui hipopotam și fața unui câine adorabil, rezultatul experimentelor genetice ale corporației alimentare Mirando, demarate cu scopul de a crea produse care – în cuvintele CEO-ului Lucy Mirando (Tilda Swinton) – vor fi delicioase, mai eco-friendly și vor consuma mai puține resurse. Ca un fel de mișcare de P.R., Lucy organizează un concurs supravegheat de biologul și vedeta TV Johnny Wilcox (Jake Gyllenhaal) pentru cel mai frumos super-porc, în care zece astfel de animale sunt întreținute timp de zece ani de țărani de pe tot globul. Okja cade pe mâinile lui Heebong (Byun Hee-bong) și devine cea mai bună prietenă a nepoatei acestuia, Mija (Ahn Seo-hyun). Când trec cei zece ani și Wilcox o ia cu forța pe Okja, Mija pornește într-o călătorie pentru a-și salva prietena, în care se va lovi de niște activiști pentru drepturile animalelor cu numele de Animal Liberation Front (cu Paul Dano ca lider în cel mai Paul Dano rol ever), cultura coporatistă neo-liberală și abatoarele industriale îngrozitoare (care sunt mult mai groaznice în realitate decât ce vedem în film).

Ca multe din filmele lui Bong Joon-ho, Okja este un melanj de genuri – filmul trece de la dramă, la comedie, la film horror, câteodată în aceeași secvență (scena din abator fiind un exemplu bun) – în care se ciocnesc personaje (cu una sau două excepții) puternic caricaturizate. Astfel, Lucy Mirando este o parodie a neo-liberalului ipocrit, convinsă că poate masca cruzimea companiei sale prin zâmbete și reclame plăcute, și care mai crede că orice – de la oameni, la animale, la sentimente – poate fi transformat într-un bun de consum, dacă îl vinzi cum trebuie. Wilcox este o caricatură grotescă a tipului de prezentator de pe canale gen Discovery sau National Geographic (Steve Irwin sau Jeff Corwin sunt probabil cele mai cunoscute exemple) care în public se declară un iubitor de animale, iar în privat le chinuie și colaborează cu o corporație care le măcelărește pe capete. În cazul lui Jay (personajul lui Dano) și membrii ALF, aceștia au intenții bune, dar sunt incompetenți (toate planurile lor se duc de râpă), duplicitari (unul dintre ei, K, jucat de Steven Yuen, o trădează pe Mija) sau pur și simplu enervant de proști (unul dintre ei aproape că moare pentru că refuză să mănânce sau să lase vreo amprentă asupra mediului).

Prin urmare, Bong are multe ținte: cultura consumeristă a Vestului, americani condescendenți (imediat după ce o trădează pe Mija, K. îi spune să învețe engleza), activiștii de stânga occidentali incompetenți. Împreună cu faptul că numai Okja și Mija sunt portretizați cu ceva simpatie (scenele în care cele două se distrează prin pădurile sud-coreene sunt parcă copiate din scene similare din filmele lui Hayao Miyazaki), s-ar putea înțelege că mesajul lui Bong (foarte similar cu cel din Gwoemul / Gazda, 2006, filmul care i-a adus regizorului faimă internațională și are mai multe paralele cu Okja, în special mesajul anti-american) este unul centrist – extremele sunt groaznice și avem nevoie de moderație (Mija învață mai toate trucurile ambelor facțiuni și o salvează pe Okja prin exploatarea slăbiciunilor lor). Dar o astfel de citire ar ignora Snowpiercer (Expresul zăpezii, 2013), ultimul film al lui Bong, unde la sfârșit aflăm că toate ideologiile oamenilor care trăiesc în tren sunt instrumentate de adevăratul lider al trenului (și implicit, al lumii) menite să controleze populația, iar singura soluție este să deraiezi trenul (și implicit să distrugi societatea). Împreună cu una din ultimele replici ale lui Nancy Mirando (sora geamănă mai crudă și directă a lui Lucy), că oamenii vor accepta orice atâta vreme cât produsul este ieftin, înțelegem că mesajul lui Okja este unul mult mai întunecat și cinic. În esență, nu există o soluție pentru abatoarelor industriale sau pentru ipocrizia corporaților neoliberale, ele merg înainte până când se produce o schimbare radicală (ceea ce nu se produce în Okja).

War of the Planet of the Apes este cel de-al nouălea film din seria care a început cu Planet of the Apes (r. Franklin J. Schaffner, 1968). De asemenea, War… este cel de-al treilea film al celui de-al doilea remake (Rise of the Planet of the Apes / Planeta Maimuțelor: Invazia, r. Rupert Wyatt, 2011), categorisit drept reboot – pe scurt, studiourile hollywoodiene consideră că termenul de remake are conotații negative, după ce Tim Burton a realizat un reimagining(termenul regizorului pentru că nu i-a plăcut termenul de remake) eșuat intitulat Planet of the Apes (2003). Dacă nu mai înțelegi nimic, foarte bine, asta era intenția. Această serie, care a început de la un roman subțire al lui Pierre Boulle, este una dintre cele mai alambicate și ciudate din istoria filmului. Și pe hârtie, cele mai noi filme conțin toate elementele care contribuie la mediocritatea filmelor de masă cu bugete mari: un remake care exploatează un titlu cunoscut – deși mare majoritate a filmelor din serie sunt mediocre spre proaste (a se vedea și seria Alien, care supravieţuieşte pe spatele a două filme bune și multe alte filme mediocre) –, un titlu care conține un buzz word (numărați câte filme conțin cuvântul Rise, de la The Dark Knight Rises încoace), înlocuirea efectelor practice excelente cu cele digitale de o calitate (de obicei) slabă. Și totuși, de la un film la altul, Rise, (mai ales) Dawn și War of the Planet of the Apes au devenit printre cele mai profunde și incisive filme de masă realizate în ultimii douăzeci de ani.

Ca ultimul film, Dawn of the Planet of the Apes, War… continuă să analizeze o temă destul de dificilă, și anume relația dintre inteligență și violență. În Dawn…, Koba (Toby Kebell) este capabil datorită inteligenței dobândite să vocalizeze ura sa față de oamenii care l-au folosit drept cobai și să ducă la capăt un război care ucide din fașă orice șansă ca două triburi (cel al omului și cel al primatelor evoluate) să coexiste în pace. Astfel, War… are loc la doi ani după evenimentele din Dawn…, în care tribul lui Caesar (Andy Serkis) se află într-un conflict cu o armată condusă de un fost colonel american (Woody Harrelson), ce îl transformă pe liderul primatelor în ceva foarte apropiat de Koba. Carevasăzică, la o primă vedere, filmul estompează și mai mult decât celelalte două filme subtextul politic găsit în prima serie, în favoarea unor teme umaniste. Poate de aceea filmul este compus în mare parte din prim-planuri, ce aduc spectatorul mai aproape de personaj, îl individualizează, îl separă de politic. Ca o paranteză, ideea că un film cu un buget de cel puțin o sută cincizeci de milioane de dolari, făcut să fie consumat de un număr cât mai mare de oameni, este filmat aproape exclusiv din prim-planuri și cadre cât mai intime reprezintă un fel de risc incredibil (dar plăcut), într-un gen ce tinde spre spectaculos și spre o dorință de a arăta cât mai multe elemente pe ecran până la punctul în care spectatorul nu se poate concentra.

O lectură umanistă, însă, ar ignora felul în care armata este tratată de scenariu, ce reprezintă un risc și mai incredibil decât prim-planul. Căci dacă urmărim cele mai recente filme hollywoodiene în care armata este inclusă – de la Lone Survivor (Supraviețuitorul, r. Peter Berg, 2013), la American Sniper (Lunetistul american, r. Clint Eastwood, 2015) și chiar filme de gen ca Captain America: First Avenger (Căpitanul America: Primul Răzbunător, r. Jake Johnson, 2011) sau seria Transformers – nu ar îndrăzni să se atingă de soldați. Dimpotrivă, în ultimii ani, Hollywood-ul tratează soldatul ca un sfânt, iar armata ca pe o societate perfectă și integrată – a se vedea cum în Captain America: First Avenger soldații de culoare luptă cot la cot cu soldații albi în cel De-al Doilea Război Mondial, deși în realitate lucrurile erau foarte diferite. Așa că portretizarea armatei patriotice (în fiecare dimineață, soldații ascultă imnul Statelor Unite ca un fel de rit religios) în War… ca o ceată de maimuțe violente și lipsite de identitate are un fel de curaj nebun. De asemenea, filmul nu ne oferă nici măcar un personaj uman cu care să simpatizăm – singura excepție ar fi Nova (Amiah Miller) o fată mută adoptată de urangutanul Maurice (Karin Konoval), care este tratată într-o lumină pozitivă tocmai prin faptul că este mai apropiată de primatele evoluate decât de oameni. Astfel, War… merge mai departe decât a îndrăznit până și seria originală. Toate filmele de până acum, câteodată în detrimentul lor, conțin câte un om bun care să arate că specia noastră nu este total crudă, dar nu și War… Aici tot ce a reprezentat omenirea (mai ales la începutul secolului al XXI-lea) fie este nociv (complexul militaro-industrial), fie este dat uitării (la un moment dat, Caesar și secunzii lui trec pe lângă un camion abandonat cu sigla Coca Cola).

În fine, tema principală atât din War…, cât și din Okja, pare să fie aceeași: omul este o forță nocivă și distrugătoare asupra pământului, iar animalele (mai ales cele care evoluează datorită intervenției omului) nu numai că vor detrona specia noastră, dar acest lucru trebuie să se întâmple.