St. Vincent se prefigura ca visul oricărui iubitor de filme indie americane. Ingredientele erau acolo: Bill Murray nesuferit, un copil bătut de soartă, o mamă neajutorată, New York-ul ăla adevărat, participarea la Toronto Film Festival (unde a ieșit pe locul 2 în preferințele publicului). Într-un cuvânt, un must.

Filmul nu dezamăgește, dar nu e nici o capodoperă. Bill Murray îi dă cam jumătate din rating și asta e bine. Hai să spunem că are good vibes, necesare pentru o duminică după-amiază de ianuarie. E un film perfect de urmărit după toată adrenalina stârnită de sărbători, dar și în preajma rezoluțiilor de an nou, când ne dorim toți să fim mai buni.

1. The Bill Murray issue

Poate că sunt singura, dar era o vreme când nu-mi plăcea Bill Murray și nu suportam să-i văd mutra în niciun film. Cred că totul s-a schimbat după Lost in Translation și moda de pe internet în care swag-ul lui devenise evident chiar și pentru mine. Serios? Omul a apărut la petreceri cu înghețată, a ținut discursuri la petreceri de burlaci, a participat activ la cenacluri de poezie, a făcut photo-bombing în poze de cununie, a avut apariții random în tot felul de locuri. Și parcă viața reală a starului se reflecta acum și în rolurile lui, îi dădea un flavor aparte. Așa că m-am bucurat să văd că o să apară St. Vincent, o combinație interesantă de Bill Murray bosumflat, dar cu inimă mare, și un kid simpatic, care-și va descoperi bărbăția cu ajutorul lupului de stepă.

2. Sfântul indie

În film, pe scurt: Maggie (Melissa McCarthy) este o mamă singură care se mută într-o casă nouă în Brooklyn împreună cu băiatul ei de 12 ani, Oliver (Jaeden Lieberher). Pentru că muncește în fiecare zi, Maggie ajunge să-l lase pe Oliver cu un babysitter neașteptat: vecinul de lângă, Vincent (Murray), un veteran de război mofluz căruia îi cam place să tragă la măsea și să parieze pe curse de cai. Un adevărat nihilist. După cum probabil vă așteptați, între cei doi se naște o prietenie autentică. Așa aflăm, treptat, că Vinnie nu e chiar atât de antipatic pe cât pare, ci că greutățile din război, dar și starea soției, l-au adus în starea asta.

Pe lângă Vincent se mai plimbă Daka (Naomi Watts), o dansatoare/prostituată/stripperiță est-europeană focoasă și însărcinată care-l vizitează în special noaptea (ahem), dar și o pisică albă adorabilă. M-am bucurat că în St. Vincent l-am văzut pe Bill Murray în formă maximă, dar m-am plictisit pe alocuri când filmul a devenit previzibil și a picat puțin pe o pantă sentimentală.

Theodore Melfi, regizorul acestui indie văratic, este la primul film și pe alocuri se simte. Personajele și relațiile dintre ele sunt oarecum clișeice, dar ce i-a ieșit chiar bine este atmosfera, care e contagios de cosy. Minus: accentul exagerat de rusoaică al lui Naomi Watts și atitudinea de femeie ieftină care nu prea o prinde. Plus: soundtrack-ul optimist creat de Theodore Shapiro, unde-i putem auzi pe Jeff Tweedy sau The National, iar cireașa de pe tort este Bill Murray care cântă Shelter from the storm pe generic, pe veranda lui dărăpănată.

Vincent are o serie de secrete pe care le descoperim cu ajutorul puștiului Oliver, treptat, în ultimul act al filmului. Și secretele astea ne demonstrează că Vincent chiar e un sfânt, pentru că nu se laudă cu ce-a făcut și nici nu-ți aruncă în față experiența de viață atunci când primește critici negative (bețiv, afemeiat etc). Poate că ar trebui să fie o lecție pentru oricine. Uneori, viața te acrește, dar nu e nimeni beyond salvation. Apogeul filmului – și momentul schimbării lui Vinnie – este serbarea lui Oliver, unde puștiul aproape că ne stoarce lacrimile (dar și veteranului aspru) cu un discurs adorabil despre noul lui prieten (Vincent). Și faptul că bărbatul s-a schimbat (deci că are binele în el) e vizibil tot în final, când stă bucuros la masă cu cei doi vecini, cu iubita căreia acum îi poartă de grijă și cu noul membru din viața lui. Dar sfinții sunt și ei oameni, așa că Vincent mai scapă cu câte o țigară fumată și o gură de tărie savurate pe ascuns. Aww.