The devil is in the details, anunță printr-un clișeu pulp subsolul copertei purpurii a romanului Horns, stârnind fiori de plăcere diavolești cu privire la filmul care ar putea ieși din paginile lui, la isteria generată de evoluția lui Daniel Radcliffe într-o altă etapă, cu priză la alt segment de public, și la cifra de afaceri obținută de pe urma figurinelor cu luciferi bine intenționați, roșcate diafane și antieroi „cu empatie de păstrăv”; în ciuda acestor fantezii, va fi o supriză pentru cititori să vadă cât de puțin atentă la detalii e adaptarea pentru marele ecran, cât de puțin a evoluat imaginația lui Alexandre Aja de la primul lui hit festivalier din circuitul horror – Haute tension (2003) – și, poate mai mult decât orice, cât de puțin a fost preocupat (sau a putut obiecta) însuși autorul romanului, Joe Hill, fiul lui Stephen King, implicat în procesul de realizare ca producător executiv, pentru ca esența narațiunii lui să se consolideze și să se nuanțeze printr-o traducere vizuală.

Bref, Horns (2013) spune povestea lui Ignatius Perrish (Daniel Radcliffe), care, la comemorarea morții iubitei lui, Merrin (Juno Temple), se trezește după o beție cruntă cu niște protuberanțe dureroase pe frunte, după ce urinase în prealabil pe statuia strâmbă a Fecioarei Maria de pe aranjamentul comemorativ. Protuberanțele evoluează rapid în niște coarne dure și imposibil de extirpat, într-un moment în care Ignatius Perrish este detestat și marginalizat de comunitatea lui pentru presupusa ucidere a lui Merrin. După ce se convinge că protuberanțele nu sunt un cancer galopant, ci catalizatorul hipnotic al celor mai murdare și fără perdea confesiuni, Ignatius învață să le folosească asupra cunoscuților lui în încercarea de a afla cine i-a omorât iubita ca pe Laura Palmer. Coarnele nu au putere nelimitată, adică nu pot determina oamenii să facă ceea nu își doresc deja să facă, însă, chiar și așa, având acces la partea întunecată a semenilor lui, Ignatius poate cerne mai ușor unde trebuie să caute. În plus, cu o singură atingere poate ști totul despre trecutul unei persoane. Singurul asupra căruia nici coarnele, nici atingerea nu funcționează e Lee Tourneau (Max Minghella), prietenul lui din copilărie, în film chiar avocatul care încearcă să-l scoată pe Ignatius; imunitatea lui trece la început drept imaculare. Åžtiți și voi deja că Lee e de fapt nemesis-ul lui Ignatius și că de acolo începe să ardă fitilul.

Notați că dobândirea unei clarități narative s-a întâmplat în urma citirii romanului, un fapt poate prea ambițios și contraproductiv pentru cronica de față. Asta nu fiindcă ce propune adaptarea e un șir prea încurcat de evenimente, ci, din contră, e o suită de secvențe curățată până la spălăcire de semnificațiile care fac din Horns o operă compactă la nivel semantic și vizual, iar pe alocuri “îmbunătățită” cu personaje și situații a căror interacțiune cu ansamblul creează burți grotești – ca, spre exemplu, pedepsirea chelneriței oportuniste interpretate de Heather Graham de o armată de șerpi, urmată de o replică grețos de creștin moralizatoare a lui Radcliffe, lipsită de sens în textura filmului, în care îi spune că vanitatea nu o va duce nicăieri; sau precum apariția unui al doilea bar, cu totul neindividualizat ca semnificație, unde Radcliffe se duce să mai pompeze niște replici înduioșătoare, pentru a fi alungat a nu știu câta oară de un lumberjack piroman frustrat că nu poate arunca tot universul în foc; sau precum dușmănia pueril scrisă și împăcarea și mai puerilă dintre Ignatius și Dale Williams. Apropo de Graham, pentru ce să plasezi referințe la Twin Peaks (David Lynch, 1990), pentru ce să transformi o topitorie (!), un loc mai mult decât sugestiv pentru o confruntare finală între om și demon, într-o fabrică de cherestea, doar ca să priceapă spectatorii tăi că le faci cu ochiul la serialul revoluționar al anilor ’90? Åži mai lamentabilă de atât mi se pare soarta lui Heather Graham la 20 de ani după ce a debutat în rolul inocentei Annie, chelnerița abia ieșită de la mănăstire de care se îndrăgostește Dale Cooper (Kyle MacLachlan), ajunsă aici mai degrabă o metresă care flirtează cu motocicliștii de pe autostradă folosindu-se de clișeul plăcintei cu cireșe, decât un personaj cu relevanță malefică. Referințele lui Aja la cultura pop sunt futile și utilizate fără niciun strop de umor; unde mai pui că sursa umorului din roman e o sensiblitate camp la care autorii filmului nu par să vibreze, poticnindu-se într-o seriozitate rizibilă.

Omisiunile din Horns sunt atât de multe, încât filmul e aproape ermetic pentru că, într-un final, nu spune absolut nimic nici măcar despre protagoniști, despre ce îi motivează și despre ce fac ei cu viața lor atunci când nu se incendiază reciproc. Mai mult, cartea pregătește gradat și sensul crimei și o rezolvă în mod logic, explicitând credibil de ce Terry (Joe Anderson), fratele lui Ig, are probleme în a-și mărturisi complicitatea. De pildă, în film, în mod complet neargumentat și inept, Terry e cel care o ia pe Merrin cu mașina după cearta ei cu Ig, apoi o lasă să se răcorească cinci minute în pădure, timp în care el adoarme, deși e lucid; după care apare ucigașul, parchează, își face de cap și îi lasă un bolovan cu sângele fetei lui Terry, pe scaunul din dreapta; Terry se trezește dimineața, o găsește pe Merrin lată în pădure și fuge cu bolovanul lui fără să se uite înapoi. Cred că veți fi cu toții de acord că e mai logic tratat momentul în versiunea originală – Terry era drogat, captiv în mașina ucigașului și incapabil să oprească crima, pe care abia o întrezărea într-un colț al realității lui distorsionate.

Personajele lui Aja sunt cu ambele picioare afară din orice realitate, iar suspensia lor se traduce aici prin lipsă de contur. Din nefericire, asta nu ține aici, ca în Haute tension, pentru că n-avem doar două fete care fug tot filmul de un criminal a cărui crimă nu are un mobil și a cărui singură trăsătură e că grohăie și nu putem compensa doar prin montaj și coloană sonoră. De exemplu, să vă spun câtă carne adaugă personajului lui Lee Tourneau faptul că lucrează în congres, că modelul lui e Karl Rove, că militează nu din convingere cu republicanii împotriva dreptului la avort și că e infinit mai pervers și mai fățarnic sub modestia lui creștină decât Eli Sunday (Paul Dano) din There Will Be Blood (P. T. Anderson, 2007)? (Ca să fac o paranteză, Eli Sunday monta în biserică adevărate piese de teatru despre păcat și penitență, nu din convingere, ci din plăcerea de a face spectacol și din capitalul de imagine generat de acesta.) Ori că Ignatius – numele lui deja spune totul – lucrează pentru o firmă care are drept logo fatidic o flacără împrejmuită de sârmă ghimpată? Vreți să știți despre ochiul lăptos al lui Lee, prin care vede fața ascunsă a lumii? Numai la gândul că scenaristul a avut toate aceste imagini pe tavă îmi pare rău de actorii care și-au pierdut timpul cu niște amatori, care uneori uită și să se folosească logic de superputerile diavolului.

E de înțeles că o adaptare nu va putea vreodată să replice punct cu punct conținutul cărții, însă dacă Horns ratează grav e pentru că autorii lor ignoră toate indicațiile bune trasate de carte, indicații foarte simple, a căror respectare le-ar fi făcut munca mai ușoară și rezultatul vizionabil. În carte, motivul care impregnează fiecare strat al existenței personajelor e arderea, deghizată în mod inteligent într-o rețea de dispozitive narative (majoritatea inflamabile) pe care Joe Hill le reciclează inteligent și le pulverizează pe toată textura, inclusiv destul de pregnant în reprezentările vizuale. De la petardele (cherry bombs) cu care se distrează protagoniștii în copilărie, furnaluri, acid de baterie, la banalele lumânări, bidoane cu benzină și crucifixe de aur, care, cu puțin efort, ar fi dat o imagine mai expresivă tumultului lui Ignatius.

Ca să nu mai amintesc faptul că imaginea cornului are și o conotație socială, fiind instrumentul muzical care dă bunăstărea familiei din care provine Ignatius – o idee de care filmul nu ia seama, la fel cum nu ia seama de momente din roman de o acuratețe cinematografică incredibilă, care nu necesitau decât un bun executant. Există în cuprinsul romanului descrieri succinte, dar care evocă imagini foarte vii și foarte adecvate ecranului, pe care ignorarea din partea realizatorilor mă provoacă să le regizez singură – secvența în care Lee repară luna de pe cer, cea în care o coace domol pe maică-sa sub pături de lână sau fantezia sexuală în care toarnă benzină pe gâtul lui Merrin și apoi o aprinde. În schimb, executantul a preferat să taie înălțimile romanului și să suplinească lipsa de idei formale în momente majore cu bucăți muzicale din David Bowie (=magia iubirii în căsuța din copaci) , Tindersticks (=durerea despărțirii) și Fever Ray (=adunarea funestă a armatei de șerpi); invit să luați prozaismul descrierii mele ca pe o reflexie directă a modului de lucru din acest film, lipsit de orice fel de licărire.

Între lipsa de inventivitate formală și caracterul searbăd al scenariului scris de Keith Bunin, Horns se transformă într-o dramoletă naivă cu accente fantasy și horror destul de veștede și terțiare produsului de ansamblu, o dramoletă care pică chiar sub media calitativă a producțiilor Hallmark TV – zicând asta sunt mai gâdilată în amintire de a lor Albă-ca-Zăpada cu Vera Farmiga – , când povestea ar fi putut fi adaptată mai fidel literei, cu mai puține efecte speciale caraghioase și mai multă teroare psihologică sugerată, în formatul unei miniserii cu șanse mai mici de a-i ciunti coerența.