Am bănuit că Pose este (co)produs de Ryan Murphy încă de la primele scene: am regăsit aici simpatia pentru marginali și gustul pentru exces din Glee (2009-2015), American Horror Story (2011- ) și Glow (2017-2019). Serialul are în centru cultura ballroom din New York-ul anilor ’80, fenomen care a oferit membrilor comunității LGBT șansa de a se exprima, de a străluci și de a-și găsi locul. Flamboaiant, curajos, debordând o vitalitate ferită de pudoare și compromisuri, serialul pune în lumină eforturile unei minorități de a ieși din anonimat și de a obține drepturi civice. Totul, pe fundalul unei epidemii HIV nemiloase. Primul sezon s-a încheiat în iulie 2018, iar următorul a fost anunțat pentru iunie, anul acesta.

 În 1990, Jennie Livingston lansa Paris is burning, documentar având ca subiect scena ballroom newyorkeză de la sfârșitul anilor ’80. Spectatorul devine familiarizat cu o contracultură gay și transgender care, cel puțin în acea epocă, aspiră să fie asimilată de societatea mainstream, inspirându-se până la identificare din aceasta, și tot atât de sedusă de visul american precum valurile de imigranți sosiți în căutarea unei vieți mai bune. Repudiați de părinții biologici pentru abaterea de la valorile hetero-normative, membrii comunității pot primi adăpost, îngrijire și iubire – altfel spus, șanse de supraviețuire – alăturându-se Caselor, familii-surogat conduse de “mame” sau “tați” care îndeplinesc un rol de mentor în egală măsură cu unul parental.

În epoca documentată de Paris is burning, mimetismul este un element organic al comunității ballroom, manifest atât în context performativ, cât și în viața personală. Casele rivalizează în cadrul balurilor, competiții jurizate moderate de un MC, unde sunt premiate pentru aptitudini la dans (voguing), costumații, aspect și atitudine în ilustrarea unei palete inepuizabile de “categorii”. Însă principiul aflat la baza fiecărei apariții scenice este simularea. Concurenții interpretează ireproșabil tipologii emblematice pentru societatea albă conservatoare, opulentă și heterosexuală a acelui deceniu: manechine faimoase, magnați redutabili, mămici suburbane, elite militare, înalți demnitari. Acum celebrul voguing, spre exemplu, este o succesiune coregrafică de ipostaze afișate de top modele în fotografiile de revistă. Fidelitatea reproducerii reprezintă condiția fundamentală pentru câștigarea trofeelor. Departe de a fi satire sociale, cum am fi tentați să credem, aceste jocuri de roluri sunt expresia unei nevoi profunde a performerilor de a aparține societății privilegiate. Relația dintre cele două lumi, așa cum reiese din documentar, este una foarte nuanțată: unii bărbați oficial vorbind straight se manifestă violent față de femeile trans, în vreme ce alții apelează constant la serviciile escortelor trans. În schimb, majoritatea intervievaților ce aparțin minorității studiate și-au însușit valorile superficiale și consumeriste ale sistemului care i-a dezmoștenit. Nu numai că emulează fotomodele sau actrițe celebre și tânjesc după lux, ci recurg la operații estetice și plătesc sume uriașe pe haine de firmă pentru a corespunde standardelor vestimentare impuse de baluri. Este un paradox deconcertant că tocmai acești paria mențin în funcțiune o societate ale cărei miraje îi exclud categoric.

Unul dintre meritele documentarului este faptul că explorează fenomenul ballroom ca pe un organism viu, care suferă mutații de la o generație la alta, în funcție de Zeitgeist-ul fiecăreia, și nu lipsit de tensiuni interne, dând microfonul unor membri de vârste și niveluri de experiență diferite. Spre final, Jennie Livingston arată schimbările produse la doi ani după momentul interviurilor, punând în balanță primejdiile și victoriile repurtate de comunitate. Angie Xtravaganza, una dintre intervievate, a fost între timp ucisă brutal într-o cameră de hotel insalubră. În schimb, Willi Ninja, coregraf talentat și ambițios, și-a împlinit visul de a introduce voguing-ul în cultura pop mainstream și a ajuns să colaboreze cu numeroși artiști celebri ai momentului. Mesajul filmului este unul de un optimism echilibrat: nu mimetismul, ci originalitatea născută într-un cadru mimetic va ajuta comunitatea să își câștige recunoașterea și egalitatea de șanse.

Aproximativ două decenii mai târziu, Ryan Murphy, în colaborare cu Brad Falchuk și Steven Canals, realizează Pose, serial cu același subiect, situat tot în New York-ul optzecist. La fel cum s-a putut vedea în Paris is burning, și aici sunt surprinse legăturile subtile dintre cele două medii sociale oficial ireconciliabile. Avem o comunitate obligată la un trai obscur și slujbe sordide care îi expun membrii la agresivitate stradală și moarte, iar în contrapunct, lumea afluentă, definitoriu „albă”, ocupantă a suburbiilor și angajată în corporații de tipul celei patronate de Trump. Cel care avea să devină, după douăzeci de ani, președintele SUA apare doar în mențiunile unor personaje din serial, ca antieroul unei profeții morbide.

Inițial, serialul se construiește în jurul antagonismului dintre două Case. Prima este legendara Casă a Opulenței, condusă de Elektra (Dominique Jackson), o figură matriarhală impunătoare, grandomană, extrem de articulată și (delicios de) malițioasă. Stilul „parental” al Elektrăi este unul bazat pe intimidare, umilire și dezbinare. În atmosfera toxică pe care o creează, “copiii” supraviețuiesc interiorizând agresivitatea ei și proiectând-o unii asupra altora. Frustrată de cultura disfuncțională a Casei, Blanca (MJ Rodriguez), cea mai vocală și ingenioasă “fiică” a Elektrăi, pleacă și pune bazele propriului cămin, Casa Evangelista. Blanca are toate atributele unei mame perfecte: este grijulie, afectuoasă, își apără “familia” cu îndârjirea unei leoaice și face tot posibilul să le asigure un viitor mai bun “copiilor” ei. Aceștia sunt Angel (Indya Moore), o prostituată trans, la rândul ei fostă membră a Casei Opulenței; Damon (Ryan Jamaal Swain), un adolescent gay pasionat de coregrafie, renegat de părinți din cauza orientării sale sexuale; Ricky (Dyllon Burnside), prostituat carismatic ce devine iubitul lui Damon; și Papi, băiat al străzii care își câștigă existența alternând prostituția cu plasarea de droguri.

Pe parcurs, centrul de greutate al serialului se mută pe dinamica dintre cele două lumi distincte. Damon obține o bursă la o școală de dans elitistă și devine protejatul unei profesoare care este pe cât de exigentă, pe atât de empatică. Angel începe o relație extraconjugală cu Stan (Evan Peters), un tânăr carierist derutat, nelalocul lui în propria viață și cu preferințe sexuale ambigue. Elektra ni se arată în intimitatea unei camere de hotel împreună cu amantul care o întreține. O împrejurare tragică o determină pe Blanca să reia contactul cu familia biologică. Interacțiunile lui Pray Tell (Billy Porter), MC incisiv al balurilor newyorkeze, cu personalul medical al spitalului unde este internat iubitul său bolnav de SIDA sunt foarte încărcate – și ambivalente – emoțional.

Cu toate că este un serial optimist și pe alocuri hilar, Pose nu se joacă. Pune întrebări serioase și, consider, universale. Ce înseamnă familia? Ce implică să fii diferit? Ce câștigi și ce pierzi fiind altfel? Dar fiind la fel? Cât ești dispus să sacrifici? Libertatea începe sau se încheie acolo unde apare constrângerea? Problema cu aceste întrebări este caracterul lor retoric. Aplaud angajamentul civic al realizatorilor, demonstrat atât în alegerea subiectului, cât și în cea a distribuției – majoritatea actorilor din serial sunt transgender. Dar, în ciuda acestor acte de curaj rar întâlnite în producțiile TV, rezultatul este unul surprinzător de… cuminte. Situațiile-limită din Pose sunt enumerate în grabă, aproape în cheie statistică, numai ca să culmineze într-un final dulceag și festiv. Pentru toate tensiunile și dilemele din serial, răspunsurile sunt invariabil aceleași și de domeniul melodramei: familia vine pe primul loc, iubirea le descurcă pe toate, viața trebuie trăită din plin chiar dacă te afli în pragul morții. Nu spun că aceste truisme nu ar fi valide. În fond, orice producție trebuie să aibă un nucleu emoțional, care aici este familia. Adolescenți aruncați în stradă de părinți își găsesc un cămin alături de străini generoși, iar lucrurile care inițial le-au atras o sentință la moarte devin subiect de omagiu. Cu toate acestea, sunt necesare o anumită subtilitate și un simț al dozajului pentru ca astfel de locuri comune să inspire. MJ Rodriguez, în rolul Blancăi, exprimă aplomb și totodată vulnerabilitate, precum și o înțelepciune provenită din traumă. Însă replicile ei sună didactic și neconvingător în climatul anilor ’80. Mi-a lăsat impresia cuiva care s-a teleportat în secolul 21 și s-a întors cu vocabularul și mentalitatea activiste specifice zilelor noastre. Iar aici fac o paralelă cu personajele reale intervievate în Paris is burning care, departe de a sfida societatea mainstream și de a-și impune revendicările, se străduiau să o reconstituie în amănunt, pentru a fi asimilate de aceasta. Altfel spus, pentru ele, cheia spre incluziunea socială nu era afirmarea diferențelor, ci ilustrarea – sau crearea – similitudinilor. Atunci când realizezi un serial istoric, ispita de a „moderniza” trecutul este irezistibilă. De acord, o abordare actuală a unor vremuri mai mult sau mai puțin îndepărtate poate fi revigorantă. Însă aici, în dorința lor de a face un serial politically correct cum nu s-a mai văzut, producătorii au mizat mai mult pe sloganuri integraționiste decât pe complexitatea materialului și a epocii tratate. Blanca este subversivă într-o manieră care știrbește din verosimilul serialului. Toate acțiunile sale, oricât de mărunte, servesc unui scop pe termen lung, precum și conturării ei ca personaj vizionar, dacă nu de-a dreptul mesianic. De exemplu, atunci când încearcă în repetate rânduri să se facă acceptată într-un bar unde accesul persoanelor trans este strict interzis, ea urmărește, de fapt, emanciparea comunității LGBT în ansamblul ei. Or, după cum am văzut în documentarul lui Jennie Livingston, apartenenții minorităților sexuale ai acelor ani se raportau la sistemul ostil cu o răbdare stoică, hrănită de speranță, și nu antagonic.

Și totuși, în ciuda neajunsurilor sale, Pose este un serial necesar. În primul rând, pentru că explorează o cultură underground cu reguli, ritualuri, instituții și un jargon proprii, care s-a inspirat din scenele pop și hip-hop, ajungând la rândul său să le influențeze. Dar, cel mai important, pentru că, deși mentalitățile s-au mai relaxat intre timp, subiectul LGBT continuă să nască polemici și discriminare. E sănătos, emoționant și instructiv să fim martori ai primilor pași făcuți de o comunitate marginalizată pentru dobândirea egalității de drepturi și șanse. Ne amintește că mai sunt totuși câțiva de făcut și ne invită să o însoțim pe acest drum.