Orice formă de joc are ca scop experiența unei confuzii involuntare: imposibilitatea de a distinge între joc și nejoc. Nu joc pentru a ști că mă joc. Nu mă bucur pentru că mă joc, ci mă încred în regulile jocului ca pentru o perioadă, timpul să treacă pentru mine ca în afara jocului. Atunci, probabil, timpul trece la prezent. Jocul e contextul, cu timpul lui, eu sunt experiența timpului meu. Dacă cele două se confundă la un moment dat, câștig sau nu câștig, intensitatea câștigului e echivalentă cu intensitatea pierderii. Good game!

În noiembrie s-a lansat noul expansion WORLD OF WARCRAFT: WARLORDS OF DRAENOR. Nu vreau să recenzez jocul și nici să comentez eticheta gamerului fără viață socială captiv în mrejele unei artificiliatăți. Mă interesează realitatea temporală a celui implicat într-o lume ce-ți permite morți succesive și manifestarea magiei. În ce măsură replica “Am dat un heal de 200.000 hp!” în contextul unui dialog la bere între doi gameri poate fi echivalentă cu ce anume ar spune un preot la sfârșitul unei spovedanii? Dacă acțiunea îți obligă credința și viceversa, eu spun că defășurarea acelei acțiuni e la prezent, iar realitatea e exaltată în prezent. Jocul obligă o reconfigurare, să zicem temporară, a credințelor. În WoW,  îți construiești un personaj care va funcționa ca interfață între tine, lume (în cazul asta Warcraft) și ceilalți jucători reali care fac același lucru. Și mă opresc aici, pentru că au apărut deja primele alegeri care vor construi timpul ce trece pentru tine în contextul jocului.

Facțiunea: Alliance sau Horde. Piesele albe sau piesele negre. Contează? La șah, albul are prima mutare. Recunoaște starea conflictuală și devine elementul activ care sparge neutralitatea unui echilibru. Negrul reacționează. Inspirat din specificul fantasy Lord of the Rings, albul înseamna o alianță a oamenilor, elfilor, dwarfilor și alte rase coalizate împotriva forțelor bătrâne, elementale ce antedatează civilizația. Negru înseamnă orc, înseamnă furie și onoare și o aplecare împotriva structurii, înseamnă omul revoltat. Nu sunt toți orci, ci există o tabară cu un țel comun, la fel ca în Alianță. Prin urmare, alături de orci sunt trolli, tauren (oameni-vaci cu copite și coarne), undead și niște elfi mai supărați un pic decât cei din Alianță. Èši se cere să alegi o tabără și o rasă conform acelei tabere: un nebun de negru, o regină de negru sau un cavaler de alb. În acest expansion, Warlords of Draenor, nu se mai susține o luptă între aceste două tabere, ci ofensiva comună în fața unui inamic feroce ce amenință să distrugă lumea în care se războiau cele două forțe: un soi de Independence Day sau Mars Attacks!. Ultima oară când am jucat WoW a fost acum vreo 7 ani timp de 3-4 luni. Am ales negru. Am ales Undead. Eram de partea revoltei, dar revolta căpăta aici o dimensiune metafizică împotriva unui blestem care te bloca într-un corp neviu, putrezind; însemna o revoltă împotriva vieții sub forma mai sus menționată. Fiind undead puteam respira sub apă, logic, deci puteam rezista mai mult în luptele subacvatice. Neinteresant. Fiind undead îmi puteam regenera “viața” consumând cadavre umane. Just. Probabil aș face lucrul ăsta oricum. Al treilea punct era numit “Will of the Forsaken” care îți permitea să evadezi din contravrăji de imobilizare cum ar fi “Fear”, “Sleep”,”Charm”. Deci puteam, chiar dacă pentru o perioadă scurtă să nu fiu vrăjit sau să nu-mi fie frică. Primul quest pe care l-am avut de rezolvat purta numele de Lilian Voss. Era o domnișoară, fiica unui nobil human care a murit în condiții mușamalizate. După ce ți se prezintă ție ce înseamnă teoretic să fii Undead, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să o anunți pe Lilian că a murit și că e undead. Bineînțeles, Lilian e reticentă în a crede, până când îi arăți în oglindă urmele morții, fapt ce îi distruge psihicul deja șubred. Moralitatea în WoW e superficială, în sensul în care acționezi dintr-un plan amoral; consecințele acțiunilor tale nu indică un bine și nu adoptă vreun rău cu r mare, ci pe măsură ce evoluezi, capeți noi abilități ce îți constrâng acțiunile către o zonă a spectrului sau alta. Eu eram warlock, deci puteam blestema, puteam invoca și administra spirite cu scopul de a produce cât mai mult și cât mai eficient damage. Mult damage. M-am oprit pentru că începusem să observ trecerea timpului în interiorul jocului. Cred că în mintea oricărui jucător de MMORPG apare următorul conflict: de ce să petrec timp construind un personaj ce mimează viața unui om real într-o lume magică când pot folosi timpul pentru a construi un om real intr-un timp real? Poate e atât de puternică magia manifestându-se în fața ta? Poate să ucizi și să mori e o buclă temporală prea seducătoare? În același timp, construcția conștientă ar însemna să-ți privești viața ca pe o poveste, existența ca pe un joc și poate o zi banală din viață e ceva mai aproape de non-joc. Deși e un expansion impresionant, încă se poate face diferența pe durata a 24 de ore între joc și ne-joc și cred că poate ar trebui să ne bucure lucrul ăsta.