Acoperișul de Sticlă există din decembrie 2014, iar munca noastră editorială, deși inconstantă, a fost productivă. De curând ne-am mutat pe un server nou (mulțumim, Hostico.ro) care să compenseze pentru ce n-aveam dincolo ca funcționalitate și ne lipsea din ce în ce mai mult. După o pauză de vreo două luni și o perioadă semnificativ mai lungă de activitate redusă, revenim cu forțe proaspete. Înainte să ne luăm iar cu scrisul, vrem să ne uităm înapoi la ce-a fost, cu bune și cu rele. Am chemat, la o masă rotundă virtuală, câțiva apropiați ai revistei online: cei care au fost de la început la Acoperiș și, apoi, care s-au dus spre alte proiecte; nou-veniți care au găsit site-ul deja „cu șefi” și în scurt timp au ajuns oameni de bază; colaboratori ocazionali pentru care a venit ca o veste bună faptul că relansăm Acoperișul. Dincolo de demersul vag narcisist de a face vizibil modul de operare al publicației noastre, am inițiat această discuție și cu un scop (un pic) mai ambițios. Sperăm că povestea noastră e tangențial relevantă pentru subiecte mai largi: formarea criticilor tineri de film și publishing-ul independent în România. În plus, speram că va fi un prilej de autoreflexivitate estetică: de ce scriem despre ce scriem că e bun.

Irina: În 2014, lansând site-ul împreună cu Andra Petrescu, am gândit Acoperișul ca pe o replică de admiratori după Salon.com, o publicație online cu multe categorii și o rubrică de cultură întotdeauna interesantă. Apoi, tot citind Salon, am descoperit cu mare durere în suflet că până și modelul nostru are dificultăți în a se ține pe linia de plutire (deși clar o duc mai bine ca noi). La rubrica lor de Science era, la un moment dat, doar conținut despre plăcere sexuală feminină; și nu e ca și cum nu și-ar avea și el rostul, dar clar demonstrează cât de puțin din știință înțelege internetul.

Într-un fel, am obținut minimul pe care ni-l doream (cu Andra) apropo de o abordare sociologică a filmelor & măcar prin faptul că suntem mai mulți foarte spornici, am contribuit la diversitatea criticii românești de film. (Nu că ar fi greu de observat după lista colaboratorilor, dar echilibrul de gen din redacție înclină neobișnuit de mult în favoarea femeilor.) Online-ul ne-a susținut să scriem repede și ușor despre ce ne interesează. Astă-toamnă aveam vreo 500 de articole si mai mulți colaboratori săreau de 60-70 de titluri cu contribuțiile lor. (Mi se pare remarcabil de mult, privind înapoi – de când scriu măcar jumătate din timp eseuri academice, abia o dată la lună produc un asemenea text critic, și asta cu efort susținut).

Trecutul Acoperișului a reînviat mai intens în timp ce căutam feluri să recuperăm arhiva și stabilind eventuale priorități dacă nu re-uploadăm totul în bloc. Mi-a prins bine ocazia să rememorez relația mea love-hate cu Acoperișul (inevitabilă oriunde e multă muncă pe bani puțini/pe gratis și liantul unic al echipei e entuziasmul), dar n-aș intra în asta deocamdată. Ce mă interesează, în primă fază, e să acord un moment unei priviri retrospective, alături de colegi, și să vedem cum plănuiam lucrurile și ce s-a întâmplat ulterior. Cred că cititul printre rânduri în arhiva Acoperișului ar trebui să fie cel puțin la fel de interesant ca lectura textelor.

Andra: Mă preocupau câteva lucruri la momentul respectiv în relație cu critica de film: așa cum zice și Irina, o scriitură ceva mai atentă la social (deși probabil că sunt mai degrabă o formalistă), critica de televiziune și seriale TV, precum și modele sustenabile (inclusiv economic) de a produce critică de film. Nu știu dacă eu personal am realizat prea multe din ce mi-am propus când am lansat site-ul – am plecat prea devreme către alte proiecte –, dar am urmărit constant și am încercat, pe cât posibil, să fiu alături de foștii mei colegi de la AdS. Din această poziție, cred că cea mai mare calitate a site-ului este că a oferit un context bun de formare și expunere pentru tinerii interesați de critica de film. Noi am lansat site-ul într-un moment în care Film Menu, revista studenților de la Facultatea de Film din UNATC, nu mai publica constant articole și nici nu mai organiza evenimente (și avea să-și suspende activitatea pentru câțiva ani, până când o nouă generație de studenți de la UNATC au organizat din nou cinecluburi și au publicat un nou număr în 2018). Prin urmare, Acoperișul de Sticlă a fost nu doar încă o platformă pentru cine era interesat de critică, ci cred că a fost principala (dacă nu chiar singura) alternativă – asta poate și pentru că Irina și cu mine am insistat că fiecare text trebuie să treacă printr-o serie de rescrieri înainte de a fi publicat. Nu era vorba doar de rescriere, era și nevoia pe care o simțeam amândouă de a avea spațiul și contextul oportun de a discuta despre film și despre cum să scriem despre film.

Alex: Cred că treaba cu editarea viguroasă a fost una dintre cele mai bune lecţii pe care le-am învăţat la Acoperiş. Şi rămân un mare promotor al sistemului ăsta în ceea ce priveşte formarea oamenilor care sunt la început. Pentru mine a fost super importantă editarea şi faptul că, la început, scriam în mod constant.

Revenind la ce spunea Irina despre rubrici şi conţinut, în mare parte, după ce am acceptat (tăcut, dar practic) moartea unor rubrici, lucrurile au rămas destul de prospere. În mare parte pentru că eram încă în facultate şi Flavia cutreiera festivalurile europene, iar conţinutul se tot aduna. Problema reală a fost (pentru mine) momentul de turnură când am început să am îndoieli despre viitorul meu ca jurnalist/critic. E destul de greu să îţi menţii entuziasmul pentru un proiect neplătit, oricât de mişto ţi s-ar părea. Irina, cred că tu mi-ai zis la un moment dat de treaba cu critica de film fiind un hobby foarte scump – it really is!

That being said, cred că Acoperişul a făcut foarte multe lucruri mişto. A scris despre zone de cinema care nu sunt super populare, dar şi despre zonele super populare într-un mod nou (sau, cel puţin, mai racordat la ce se întâmplă p’afară). Iar registrul ăsta de experiment – tot încercăm unghiuri şi formule noi – mi se pare unul din plusurile noastre ca redacţie şi publicaţie.

Mai mult, mi se pare că avem nişte scriitori super talentaţi, iar asta cred că e un efect pozitiv al faptului că e totul condus de entuziasm. Oamenii care chiar sunt pasionaţi de hobby-ul ăsta au continuat să se perfecţioneze şi, e clar, le place filmul. Nu zic că nu am pierdut nişte super oameni along the way, dar cred că am câştigat câţiva la fel de tari.

Flavia: Cu riscul de a fi prea personală, am să încep puțin cu povestea despre cum am ajuns pe Acoperiș – fiindcă e puțin atipică, cred. Tocmai terminasem jurnalismul la FSPAC Cluj și fusesem în selecția de 10 critici ai Les Films de Cannes, în 2015, în care se afla și Andra. N-aveam studii în domeniu, eram autodidactă pe niște teorii destul de „obișnuite”, pe cinemauri naționale, Noi Valuri, Bazin etc. – refuzam să îmi spun critic de film fiindcă simțeam că nu-i deloc adecvat (preferam „jurnalist de film” la momentul respectiv). Mă simțeam ca și cum aterizasem în București nu din Cluj, ci de pe planeta Marte, și că UNATCiștii mă vor mânca efectiv cu fulgi cu tot. Ei bine, Andra m-a cooptat prin noiembrie 2015, după Les Films – și, pot zice că între timp Acoperișul mi-a dat în timp încrederea, experiența și mai ales bagajul de cunoștiințe necesare ca să pot începe să-mi zic critic de film.

Acoperișul refuza cu încăpățânare o critică impresionistă și superfluă (care continuă să se practice prin alte locuri și este cooptată cu multă ușurință în diverse mașinării de PR), preferând să își asume riscul pe care îl presupune o formulă informată teoretic, analitică și chiar politică. Și chiar dacă acest lucru a-nsemnat că alienăm un anumit tip de public și că zgândărim o felie considerabilă a industriei locale, pe de altă parte, acest fapt s-a reflectat în atenția care ne-a fost acordată în cele mai importante cercuri, dar și în faptul că suntem puținele publicații românești de film despre care se știe în afara țării și, mai ales, în prezența echipei noastre în diverse festivaluri, multe din străinătate. La fel cum puncta bine Alex, mai ales pentru un potențial critic care e încă-n studenție și n-are pretenții vis-a-vis de venit, îți găsești foarte ușor un cămin sub Acoperiș. Foarte valoroasă mi s-a părut mereu deschiderea noastră față de festivaluri, varietatea imensă pe care am acoperit-o și faptul că ne puteam face acreditări sau să ne înscriem la workshop-uri. E valabilă și reciproca: fără Acoperiș n-aș fi ajuns niciodată să cutreier o parte a circuitului din Europa. Așa cum orice adolescență e dificilă, așa a fost și-a noastră (unii ne-am angajat, alții am absolvit sau am fost prinși cu asta, alții toate deodată, făcând colaborările noastre să fie mai sporadice), dar îmi cântă inima să știu că dăm drumul unui nou început. Și că, sper din suflet, o să fie și alții care o să parcurgă aceeași rută prin festivalurile străine după ce trec prin școala noastră.

Georgiana: Cred că o să mă rezum și eu la niște povești cvasi-lacrimogene despre cât de atașată sunt de proiectul ăsta. Au fost momente în care am simțit că o să se sfârșească, c-o să ne disipăm în toate direcțiile – eu am început să scriu săptămânal la Scena9, Irina a plecat cu Fulbright în SUA. Aveam un gol în stomac de fiecare dată când cineva doar menționa Acoperișul, darămite să mă întrebe ce se întâmplă cu el. Cu toate că primisem niște feedback pozitiv la licență, regia de film nu prea îmi lăsa timp să scriu. Așa că totul s-a schimbat când am ieșit cu Irina la o limonadă și mai apoi am încercat să redactez niște cronici. N-a fost deloc ușor pentru mine, fiindcă n-aveam în niciun caz vreo formare în sensul ăsta: primele mele texte au fost un fiasco, le-am mai revăzut între timp și nu pot să cred că m-am debarasat de niște formulări atât de stiff. Mi-am dorit mult să cresc, și n-aș fi reușit fără feedback-ul constant al Irinei, mai apoi al lui Alex (țin minte cât m-am ofticat când, în premieră,  mi-a criticat un fragmențel penibiluț despre un film de la Oscar). N-am avut idee la început ce-mi place de fapt să scriu, mai apoi am încercat să fac analiză formală pe niște filme care mi se păreau mie challenging – iar lucrurile s-au mai sedimentat. Mi se pare atât de important că ne aplecăm asupra cinemaului social, că încercăm să discutăm din unghiuri diferite cinemaul dominant, că suntem elitiști într-un fel (sau poate doar pretențioși) și că am devenit o mică familie. Avem un suflet mare, dar nu facem compromisuri, ceea ce e atât de rar în industria asta. Ni s-a întâmplat să pierdem mulți oameni pe parcurs, asta și pentru că avem ambiția asta de a nu publica produse care nu ne reprezintă, dar pot să garantez că Acoperișul e the place to be pentru orice tânăr critic la început. Plus că, trecând peste actul ușor demoralizant de a fi editat, eu și Alex ne angajăm deseori în glumițe care sunt menite să ajute de fiecare dată scriitorul. Mi-am dat seama, făcând asta, că mi-ar plăcea să predau film, chit că sunt un om timid și fricos.

Alexandru Vizitiu: În toți acești ani în care am scris pentru Acoperișul de Sticlă, cred că am apreciat cel mai mult libertatea pe care am avut-o să nu-mi maschez opinia față de un film, să scriu despre subiecte într-un fel în care nu aș fi fost lăsat să scriu la altă publicație. Dacă aveam o reacție negativă față de un film pe care mai toată lumea cinefilă l-a îmbrățișat sau dacă abordam un film dintr-un unghi sau punct de vedere pe care îl consideram important de luat în seamă, dar pe care nu îl văzusem altundeva, atunci aveam libertatea să o fac aici. Spre exemplu, în recenzia pentru filmul Logan (care s-a transformat în cele din urmă într-un eseu), am scris mai mult despre campania publicitară a filmului, în care se promova faptul că filmul este R rated, lucru pe care fanii personajului și l-au dorit încă de la prima lui apariție în film; am vorbit despre ce reprezintă și cum funcționează aceste calificative pe piața americană, ce influență are (dacă a avut vreuna) în ceea ce privește cinemaul românesc și dacă aceste rating-uri au vreun impact pentru publicul cinefil românesc. Niciun alt site, revistă sau publicație cinefilă românească nu m-ar lăsa să scriu despre asemenea subiecte, la fel cum nimeni nu ar fi interesat într-un eseu despre jocuri video inspirate de filmul noir sau despre tradiția comunistă a manipulării în filmul istoric românesc. Tind să cred ca foarte puține forumuri autohtone sunt preocupate de context, o analiză minuțioasă, sau introspecție în ceea ce privește arta și cultura populară. Iar și iar, de-a lungul timpului, am citit recenzii superficiale, mai mult articole publicitare decât analize incisive față de conținutul unui film în multe dintre revistele sau site-urile faimoase ale României. Dar Acoperișul de Sticlă e diferit, redactorilor site-ului le pasă de film, de importanța și de impactul acestei arte. Am văzut în acești patru ani de la fondarea site-ului cum scriitori tineri au descoperit artiste importante în evoluția cinemaului prin proiectul Girls on Film, am citit articole documentate care au analizat curente și etape din evoluția acestei arte, am citit despre subiecte rar abordate în critica româneasca. Și pentru asta, sunt fericit ca există Acoperișțul de Sticlă.

Alexandra Para: Pentru mine, Acoperişul a fost în facultate ca o a doua casă, pentru că aici reuşeam să formulez idei ambiţioase şi să ies din tiparele ceva mai academice impuse de exerciţiile critice din şcoală. Am învăţat să scriu inclusiv citind cronicile colegilor mei şi am acceptat mereu feedback-ul unor editori iscusiţi, chiar dacă, aşa cum zicea şi Georgiana, m-am mai îmbufnat pe ici pe colo. Cred că dincolo de găsirea stilului personal de redactare a unei cronici sau a unui eseu – motiv pentru care mă înclin în faţa Acoperişului –, ce m-a făcut să îndrăgesc acest site este faptul că l-am crescut alături de oameni extrem de talentaţi şi de pasionaţi de filme şi de scris. Acoperişul adăposteşte o echipă unită, oricât de multe proiecte paralele ar avea redactorii, şi o voce proaspătă în ceea ce se numeşte în acest moment critica de film din România. Sunt absolut convinsă că dintre ei se vor ridica profesori dedicaţi, critici citiţi şi citaţi, oameni de film cu o viziune cuprinzătoare asupra instrumentelor de analiză cinematografică şi nu numai. “Pe” Acoperiş am deprins responsabilitatea muncii editoriale, am descoperit cineaşti pe care altfel poate nu i-aş fi descoperit, am găsit oameni implicaţi social, cu interese numeroase şi o deschidere extraordinară faţă de cinema, în multiplele lui forme. Tot aici mi-am perfecţionat munca de documentare şi am învăţat să scriu pentru cititori cinefili, dar care depunctează un stil încorsetat sau pretenţios. Am multe amintiri frumoase legate de Acoperiş şi printre ele stau la loc de cinste întâlnirile din bucătăria Irinei, mereu încăpătoare şi părtaşă la discuţii spumoase, ca berea din paharele noastre. Eu una de-abia aştept ca site-ul să revină în forţă şi să îşi sedimenteze statutul câştigat cu multă muncă.

Irina: Haha, e funny cum nu ne gândim la din astea cât suntem în flow-ul de editare la Acoperiș, ci doar la oare-reușești-să-trimiți-textul-cât-mai-am-timp-să-l-editez?. Pentru mine, ca scriitor-coordonator-editor-cititor, cea mai mare plăcere la Acoperiș e că ne angajăm într-o formă de slow criticism prin care descopăr perspective noi despre filmele discutate. E și pentru mine un privilegiu că suntem o echipă unită, ceea ce nu simt în alte redacții mai mari sau mai diverse ale altor publicații la care contribui. În plus, spre deosebire de print, mi se pare o libertate mult mai mare de mișcare (Film Menu e gata când toate articolele de la Film Menu sunt gata, dar aici, dacă cineva a avut o revelație în vreo sală de cinema, poate să se exprime cât de repede și s-o facă publică.) Pe de altă parte, fiind online, mă tem că toate articolele sunt perisabile – nu în sensul că după două săptămâni nu mai e relevant conținutul lor, sau că în timp ce scriu aceste rânduri mă dau de ceasul morții să recuperez arhiva odată cu mutarea pe site-ul nou, ci că readership-ul nostru vine din click-uri de pe Facebook și asta înseamnă că un link nou are vreo două zile să devină (pe cât de) viral (se poate la noi). Sunt curioasă să îmi spuneți cum vedeți voi tensiunea asta între impulsuri contrare: pe de o parte, dacă durează trei-cinci-zece zile să pregătești un text și îl scrii pe gratis, ai vrea să nu fie uitat în încă două pentru că interesul depinde de timpul trecut de la lansarea filmului recenzat; pe de altă parte, online-ul depinde de buzz și poți ori să te supui, ori să riști să fii trecut cu vederea.

Alex: Eu n-am văzut-o niciodată aşa, şi nici nu mi se pare că în print lucrurile sunt mai nemuritoare. O dată, cred că rămân entuziasmat de un text nou pe care-l scriu tot vreo două-trei zile, apoi sunt on to bigger and better. Apoi, nu cred că lucrurile stau chiar aşa. Mi se pare mai uşor de accesat şi de citat un text care rămâne online, în termeni de vizibilitate cred că un text publicat pe Acoperiş îmi provoacă mai multă anxietate decât unul în print (deşi poate asta se întâmplă şi pentru că am acces la vizualizări). Mă gândesc inclusiv la primele mele texte, care ştiu că există undeva pe internet şi pe care le evit în mod conştient. Ştiu că oricine m-ar căuta prin analele Acoperişului le-ar putea descoperi şi încă trăiesc cu speranţă că nu vor supravieţui mutării.

Alexandra Lele: În prezent îmi e greu să mă uit la primele mele texte, mai ales când îmi amintesc cât mă chinuiam să le scriu. Uneori acordam mai multă importanță deadline-urilor Acoperisului decât celor din facultate, asta pentru că, până să intru în redacția Acoperișului, nu știam că mă atrage critica de film. Toată facultatea și licența mi-am dedicat-o scenaristicii, iar acum termin masterul la CESI și asta, în mare parte, datorită experienței redacționale formate aici, so look how the tables have turned. Nu mă mai tem să scriu eseuri, mi se pare uneori mai greu să mă exprim în texte scurte și întotdeauna mă bucur să am o scuză să mă uit la toate filmele unei regizoare sau să citesc teorii feministe. Cu editarea încă mă împac greu, mai ales când o face Alex de față cu mine, iar eu, încercând să-mi dau seama dacă-i place textul meu sau nu, îi urmăresc expresiile faciale, dar el menține a straight face. Un lucru e clar, cu toții am muncit mult, am evoluat și ne-am maturizat (am și făcut câteva riduri ici-colo), dar ne-am și distrat (câte întâlniri de redacție s-au transformat în petreceri), iar recompensa noastră a fost shopping spree bine meritat, așa că permiteți-ne să ne dăm mari cu noile noastre țoale.

Cristina Iliescu: La momentul în care am început să scriu pe Acoperiș eram foarte puțin familiarizată cu critica de film (sau pe cât de familiarizată puteam fi trecând doar prin primul semestru de analiză de film din anul I). Exercițiul de a scrie relativ constant, cel puțin în prima parte a șederii mele pe Acoperiș, feedback-ul care venea de multe ori de la oameni suficient de apropiați (asta m-a făcut mult mai puțin anxioasă în legătură cu ce și cum scriam), cât și libertatea de a scrie ce cred eu despre un film atât timp cât îmi argumentez și structurez punctul de vedere în mod just, m-au ajutat să-mi găsesc cheia în care vreau și-n care mi-e cel mai confortabil să scriu, iar asta nu-i puțin lucru. Legat de ce spunea Irina mai sus cu perisabilitatea online-ului, știi cum e, what’s on the internet stays on the internet – cel puțin după ce o să mutăm ce e în arhivă pe site-ul nou. Cred, oricum, că sunt mai multe șanse să dai din greșeală peste un articol care a trecut de cele 15 minute de glorie și să-l citești sau recitești decât să redeschizi o revistă deja citită. Ce vreau să spun cu asta este că merită, zic eu, să te strofoci să scrii un text, pentru că după cele câteva zile de share-uri el încă rămâne pe site, accesibil oricărei priviri care ajunge acolo. Întorcându-mă la ce a însemnat Acoperișul pentru mine, merită să fie menționată și această coincidență, anume că perioada de pauză a Acoperișului a coincis, mai mult sau mai puțin, cu propria mea perioadă de pauză de la critica de film – și în general, de la scris. Asta s-a întâmplat pentru că am început un master de regie de film documentar unde mi-a plăcut la fel, tot mai mult sau mai puțin. Dar în momentul de față abia aștept să se pună lucrurile pe picioare, pentru că mi s-a făcut foarte dor de scris despre film, neașteptat de dor, și cred că asta se poate traduce și în dor de Acoperiș.

Andreea Chiper: Cumva, eu încă mă simt o oiță neagră & pricăjită care nu s-a integrat grozav de bine în echipa Acoperișului – asta și pentru că traseul meu aici a fost unul nu neapărat fericit: după entuziasmul feroce de la început, n-am scris mai nimic, m-am blazat și eu cum se blazează oamenii în iubire (ori în critică). Ce mi-a rămas foarte pregnant în minte (sau suflet, sau chiar amândouă) e că pe Acoperiș am debutat în critica de film, „cu o cronică incisivă” (aici îl citez pe Ionuț Mareș) la The Square, un text într-adevăr cam agresiv & răstit, dar pe care nu-l regret și l-aș scrie din nou, dacă ar fi să. Și acum că stau să mă gândesc mai bine, am fost foarte mândră de debutul meu (mă rog, nu de text în sine, ci de faptul că un site atât de mișto mi-l luase – și nici nu-mi corectaseră mare lucru!). Așa, înainte de revenirea Film Menu și ocazia de a scrie prin alte părți, Acoperișul de Sticlă, atât de râvnit pe vremea când îl citeam exclusiv din exterior, a devenit primul spațiu care mă primea și pe mine.

Am stat și-am citit ce-ați scris/zis/dialogat voi înaintea mea și mi-am dat seama că, dacă niște veterani cu atâta experiență au putut să accepte un neofit într-ale scrisului despre film (și astfel să-și riște pielea), ceva pot să adaug și eu la generozitatea asta. Să-mi răscumpăr blazarea și repausul. Și iată-mă 🙂

Alex: Simt că toate dăţile în care am fost menţionat m-au făcut imaginea Editorului cel Acerb al Acoperişului, aşa că simt nevoia să revenim puţin la asta, legând-o şi de anxietăţile de debut la care par să se refere şi Alexandra L. şi Andreea.

Mi se pare clar că procesul nostru de editare poate fi intimidant pentru oameni de la început, dar eu am ajuns să văd asta ca fiind un aspect reconfortant. Sigur ca la început mă speriam când primeam 30 de comentarii pe un text de 4000-şi-un-pic de caractere, mă foloseam de asta ca să hrănesc tot felul de insecurităţi dubioase super inoportune pentru cineva care scrie, mai ales critică. Încet-încet a ajuns să-mi placă, într-un fel, pentru că îmi dă sentimentul că nu mă lasă colegii să ies în lume neargumentat.

Şi acum, privind retrospectiv, cred că toată lumea a avut de crescut din textele cu multe drafturi mai mult decât din cele publicate pur şi simplu. Inclusiv eu, care am moştenit atenţia asta în editare de la Irina şi Andra, care chiar îşi puneau mintea să te ajute, să-ţi găsească ideea din mijlocul formulării alambicate şi exemplele clare din film.

Flavia: Legat de perisabilitatea online-ului – mie sincer mi se pare că toate aceste lucruri fluctuează. Niciodată nu știi când o să reapară la suprafață ceva realizat de tine și o să fie revalorizat și re-contextualizat, mai ales că internetul are ceva din Biblioteca-Babel a lui Borges (săptămânile trecute mă distra grozav c-o melodie de la Dinosaur Jr. veche de 25 de ani care n-a fost niciodată single o ajuns inexplicabil  în top 10 Billboard Japonia, peste Cardi B & all – și de ce nu s-ar întâmpla ceva de genul și cu textele?).

Legat de munca neremunerată, după cum spunea foarte bine și Alex Vizitiu mai sus, libertatea de exprimare și de explorare incredibilă pe care o oferă Acoperișul e de neprețuit. Venind din jurnalism și cu câteva opriri de voie-nevoie prin comunicare & PR, realizez cu atât mai mult cât de important este să scrii ceva dedicându-te în totalitate viziunii tale și subiectului tău, fiind fidel propriilor tale principii și concepții, respingând simultan șablonarea, munca la comandă, scrisul pe bandă rulantă și implicit mediocritatea, instrumentalizarea în scopuri publicitare sau agendare a muncii tale. Evident c-asta reduce numărul de cititori, formați să citească în aceste rame textuale, dar so what? Însă acestea sunt regulile jocului de cele mai multe ori. Această libertate incredibilă de exprimare a fost poate motivul pentru care am îmbrățișat atât de puternic Acoperișul și pe colegii mei, această libertate mi-a permis de fapt libertatea totală de a experimenta, de a explora cinemaul în noi și noi moduri, să-mi lărgesc incredibil de tare orizonturile. În același timp, a fost și un soi de fugă de toate practicile standard, însă abjecte moral, pe care le văzusem prin redacții de ziar sau în anumite departamente de comunicare. Într-o perioadă (2015) în care discursul din cercurile intelectuale se preocupa de o „presă independentă”, am descoperit în Acoperiș o „critică independentă”. Iar faptul că ambele se străduiesc să supraviețuiască financiar este un simptom social îngrijorător, dincolo de discuțiile despre cum online-ul și criza financiară au schimbat radical regulile publicisticii.

Irina: Super-admir optimismul tuturor față de rezistența în timp a textelor – de altfel, de asta e și refreshing să lucrez cu oameni mai tineri. Cu toate că sper ca voi să aveți dreptate în treaba asta, sunt sceptică în continuare că textele rămân actuale fără să lucrăm la a le ține așa. De asta am preferat să facem saltul spre un site nou și să așteptăm arhiva decât să lăsăm Acoperișul cu toată istoria, dar în paragină. În aceeași ordine de idei, azi mi-a trimis o colegă un press snippet dintr-o cronică de-a mea care era detașat negativă – dar în comunicatul de presă era citată partea cu „totul pare promițător” și se oprea la „dar…”. Sigur că e o convenție a PR-ului să scoată din context ce îi servește, partea mai funny e că respectiva cronică e ușor de găsit online pentru oricine vrea să afle ce-altceva-a-mai-zis-Irina-despre-film. Doar că reprezentantul PR mizează că majoritatea celor din mailing list n-or s-o facă, și are dreptate de obicei.

Ca să trag niște concluzii mai explicite și mai bright side din pesimismul meu, cred că 1) contează să fim mai mulți grupați sub un, din lipsă de termen mai bun, acoperiș, iar publicația să persevereze. Și la case mai mari, cred că Vincent Canby n-ar fi fost cine-a fost fără New York Times, iar urmașii lui de la NYT au avut de câștigat din precedentul stabilit de Canby. Probabil e mai ușoară separarea în contexte mai indie, pentru că iată că J. Hoberman o duce bine când Village Voice o duce prost, dar tot i-a servit incontestabil experiența; 2) munca de editor e un amestec de indulgență (pentru orice imperfecțiune a textului care e explicabilă circumstanțial, mai ales privind scriitori în formare) și exigență (în a scoate cel mai bun text posibil de la un colaborator la un moment dat – pentru că în anii care au trecut am simțit, și pe mine și pe alții, că între draftul 3 și draftul 4 nu mai poate fi îmbunătățit nimic până nu „crește” autorul); 3) n-o să meargă niciodată totul ca la carte (și oricum, cine mai citește cărți, right?), iar haosul în fond îi priește creativității. Citeam în facultate I. A. Richards, Principles of Literary Criticism, pe care e posibil să n-o fi înțeles teribil de bine pentru că nimeni n-a vorbit cu mine despre ea, dar mi s-a înfipt în cap un lucru (o să fac treaba ne-academică de a cita fără notă de subsol și inexact): există două tipuri de oameni-și-deci-scriitori, cei ordonați & mărginiți și cei cu perspective largi și haotici; dar ce era valoros în observația lui Richards e că toți trecem printr-una și apoi prin alta, fără un pic de ordine suntem scriitori proști, în timp ce fără orizont vast suntem, uhm, proști. O urmare banală, dar crucială, e că frecvent un critic n-are chef să scrie despre ce știe mai bine pentru că tocmai descoperă altceva (și iarăși, suntem plătiți prea prost să scriem ce-ar vrea alții). Un aspect mai complex al aceleiași situații e că exercițiul în scris merge în paralel cu networking-ul, despre care nimeni în meseria asta nu poate spune că e opțional, și care n-ar trebui să rivalizeze cu scrisul, dar o face. Auto-prezentarea și descoperirea oportunităților noi nu prea pot fi sincrone cu statul în casă pentru a termina la deadline. Și cred că nu trebuie să fim ipocriți în privința asta & eu, una, nici nu mă pot erija în părinte autoritar fără să țin oamenii pe salarii. Nu văd sensul de a scoate free-ul din freelancing.

Sigur, nu știam toate lucrurile astea la douăzeci de ani, poate de-aici și impulsul de a le pune în scris. Altfel, probabil critica e un domeniu pe care fiecare îl descoperă singur, știind la fel de puține la început, aflând cam aceleași lucruri peste ceva vreme. Mă amuzam citind pe Frieze un top 25 al lucrurilor pe care le-au învățat din experiență și dădeam din cap după fiecare din ele (de asemenea, nu-i cred că le-a trebuit 25 de ani să deducă treburile alea). Dincolo de a fi din continente diferite, specializări diferite, cu istorii diferite ale publicațiilor, critica e mai mult sau mai puțin aceeași.

Georgiana: Simt că ar trebui să discutăm cumva și despre viitor – și, cumva, el e legat fără echivoc de proiectul nostru principal, Girls on Film; inițial, ne-am propus să discutăm despre anumite femei din industrie care nu beneficiau/beneficiază de atenție publică, nu pentru că filmele lor n-ar fi valoroase (după cum am arătat în eseuri și cronici, unele dintre ele sunt fabuloase), ci fiindcă industria e încă sub dominanță masculină. Astfel, proiectul nostru, timid poate, ar fi reparat o deficiență. Eseurilor și cronicilor de film li se adăugau chestionare cu câteva întrebări generice, menite să servească drept spațiu pentru descoperiri (ce femei admirăm din industrie, de pildă), cât și un panel virtual de discuții despre stil feminin în cinema. Sigur, pentru cel din urmă, lucrurile n-au fost niciodată bătute în cuie – încă ne zbatem să ajungem la o concluzie în privința existenței unui stil feminin unanim valabil, întrucât, deși un film de Sofia Coppola are în mod vădit un fel de feminitate-bomboană, Kathryn Bigelow face un tip de cinema dacă nu macho, cu sensibilități tradițional masculine. Ajungând la ediția a III-a (!) Girls on Film, suntem puțin mai relaxați cu proiectul – acoperind cumva regizoarele ceva mai populare (populare întrucât au devenit oarecum canonizate sau integrate în istoria cinemaului, de la Alice Guy-Blaché până la Germaine Dulac, Naomi Kawase etc), acum ne putem concentra pe descoperiri puțin mai nișate – eu, spre exemplu, scriu despre Lucrecia Martel, o regizoare argentiniană absolut minunată, recent multi-premiată pentru period-piece-ul său Zama. Nu știu dacă proiectul nostru inspiră un aux armes! feminin și nici nu cred că ar fi cazul. Eu, personal, venind din regia de film, am simțit că lipsesc voci feminine din lume cu care să mă identific; dacă m-ar fi întrebat vreun profesor în anul I,, n-aș fi știut să răspund. Ele nu lipsesc, de fapt, dar sunt atât de puțin mediatizate și discutate (inclusiv în școlile de film), încât ai senzația că numai bărbații contează. De pildă, probabil foarte puțini cinefili știu de Natasha Braier, un director de imagine foarte talentat (a lucrat cu Nicolas Winding Refn, José Luis Guerín etc). Iarăși, apropo de asta, un alt punct important e legat de faptul că da, poate că sunt câteva realizatoare cunoscute, dar ele vin mai degrabă din zona regiei – imaginea, montajul, sunetul sunt deseori neglijate.

Irina: De acord, la Girls on Film am început cu o premisă destul de elementară, deși formulată ambițios (să demonstrăm că, în toate momentele marcante ale cinemaului, au existat femei-cineast care au împins lucrurile înainte, nu doar au urmat turma ulterior), care apoi s-a extins dincolo de gândirea asta în binom, femeie/bărbat, canonică/secundară, regizoare a.k.a. șefă/colaboratoare. Mie însămi mi-a luat mai mulți ani ca să nuanțez ce mă interesează  (prin asta înțeleg „timpul liber din mai mulți ani”, pentru că inevitabil în critică petreci multă vreme aprofundând ce știi deja că e important, pentru că nu poți ști doar câte ceva despre Orson Welles).

Mi se pare general valabil că toate proiectele la Acoperiș se extind încet-încet spre ceva ce n-am fi prevăzut înainte. De curând am lucrat, mai mulți din echipa Acoperișului, la un volum (tipărit!!) despre documentar, și nici n-o să fie ultima oară când ne vedem cuvintele pe hârtie. În același timp, online-ul are avantajul new media, contează mult că putem publica repede, link-ui, încorpora video și așa mai departe – nu aș abandona site-ul să mă mut cu totul în bibliotecă.

În plus, cum cred că reiese din discuția de până acum, Acoperișul e la plural și le permite redactorilor și cititorilor o serie de experiențe diferite și, sper, benefice. Cred că măcar din acest punct de vedere e cel mai bun mod de a face critică de film & merită în continuare efortul. Bine v-am regăsit!