Aș începe cu observația că avem de-a face cu un film decent care merită văzut o dată. Are un puternic iz optzecist, este plin de tensiune și e imprevizivil, iar actorii joacă semi-overacting. Nu vreau să îl compar cu Miami Vice serialul, dar sunt subiectiv și îmi permit să zic că este un thriller psihologic neo-noir, cică foarte foarte tributar serialelor polițiste din anii de glorie ai synth-pop-ului jegos american subțire, culorilor aprinse pure de marker și cămășilor hawaiene pe bandă rulantă. Acel miros de superficialitate și de studio mic, economic, de low-budget sentimental. Dar totul este intenționat. Să zicem!

Suntem aici însă pentru a discuta despre coloană sonoră. Cât de bine se pretează ea pe acest film, pe conceptul lui. Vorbim de o producție cinematografică în care Gyllenhaal joacă un hoț inteligent care always, but always gets away (spoiler alert), René Russo este complet neconvingatore în pielea unei producătoare de televiziune ajunsă cu greu în top (through blood, sweat and tears), dar este prea puțin deșteaptă sau șmecheră ca să îl fenteze pe principal. Și Paxton are același rol de câteva decenii bune, de anti-erou insignifiant și plictisitor (vezi Alien sau The Edge of Tomorrow). Iar îi curge sânge și probabil moare înainte de final (dispare complet din poveste la un moment dat și deci nu am certitudini).

Soundtrack-ul filmului este semnat de James Newton Howard un tip de peste șaizeci de ani care are la activ filme din perioada despre care vorbeam mai sus. Oameni buni, tipului ăstuia i-a reușit cel mai clasic film optzecist, atât de optzecist încât anulează orice altă producție contemporană, inclusiv pe aia care a marcat pe veci viața celor două ex-sex-simboluri protagoniste: vorbesc despre Richard Gere și Julia Roberts, iar filmul, orice novice s-a prins deja, este Pretty Woman! Compozitorul mai sus menționat are în palmares tot felul de producții hollywoodiene, unele mai interesante și populare decât altele – Prince of Tides (altă dramă romantică lacrimogenă), The Fugitive, Wyatt Earp, Waterworld (greu i-aș zice film acestei pelicule), The Sixth Sense (și de altfel toate, chiar toate!!! filmele lui Night Shyamalan), Batman Begins cu Hans Zimmer, I Am Legend, The Dark Knight tot cu Hans și în zilele noastre The Hunger Games unu, doi și trei, dar și Maleficient.

Dar trecutul său artistic, pentru că Newton Howard are un trecut în muzică – nu orice fel de muzici, ci pop, nu orice pop, ci optzecist simfonic –, trecutul tipului este foarte eclectic. Vorbim despre un muzician de studio care a colaborat cu Diana Ross și Ringo Starr, care a cunoscut „faima” ca pianist în trupa live a lui Elton John și a fost orchestrator al albumelor sale de studio. Ca să nu aibă doar atât în comun cu Elton John, la doi ani după ce acesta a fost responsabil cu un soundtrack Disney, James Newton Howard a făcut și el coloana sonoră a dezastrosului ghiveci Space Jam.

Ca să închei cu CV-ul său, tipul a luat Grammy-ul pentru The Dark Knight alături de Zimmer.

Pe Nightcrawler bunicul Howard dă milităria jos din pod: synth-uri optzeciste fără număr, numere dinamice cu tobe tribale, orchestrație dramatică pentru cascadorii, bași sincopați pentru sublinierea tensiunii, pe alocuri o chitară jucăușă dar foarte binevenită (Thank God că mai sparge ceva monotonia!). Ce mai, tot palmaresul de artificii și briz-brizuri saturate în filmele vestico-nordic-americane.

28 de piese foarte scurte, una singură de 4 minute restul până în 2, și deci 51 de minute de unde sonore previzibile și prea puțin inspirate. Cursiv dar lipsit de valoare, piesa de încheiere este absolut penibilă.

Nu înțeleg cum la Festivalul de Film de la San Diego a câștigat premiul pentru Best Score!

Iar eu chiar mă așteptăm după titlu să fie un film despre viața unui super personaj din X-Man (tipul albastru cu coadă) cu percuție alternative drept coloană sonoră și mult Wagner pentru că personajul din celebrul science-fiction era german!