Unmute – Introducing Sparks… again

single-image

Uite, nu cred că vreun text despre Sparks ar putea vreodată să cuprindă experiența audiovizuală pe care o reprezintă trupa, așa că, înainte de orice ar urma, ca să fim pe aceeași lungime undă, nu pot decât să vă invit să deschideți într-o fereastră nouă unul dintre videoclipurile lor și să îl lăsați să vorbească (mă rog, să cânte) de la sine. La nevoie, vă pot propune, pentru început, niște recomandări de bază: This Town Ain’t Big Enough For Both Of UsWhen I’m With You, When Do I Get To Sing ‘My Way’, My Baby’s Taking Me Home. Sau, dacă preferați, poate ceva mai nou: Lawnmower sau What The Hell Is It This Time?.

În ciuda faptului că Sparks, cu o carieră care se întinde peste 50 de ani, s-ar putea să ne fi influențat tuturor o bună parte din artiștii muzicali preferați (de la Queen la The Smiths la Joy Division la New Order la Björk și la mulți alții) și să fi pionierat muzica electronică ușor înaintea unor titani ca Kraftwerk, rareori am avut ocazia ca aceștia să se strecoare în vreo conversație. Nici cu generațiile mai apropiate mie, nici cu cele care să fi prins anii ‘70-80 în plină glorie. Găsesc acest lucru extrem de bizar, întrucât duo-ul alcătuit din frații Ron și Russell Mael sunt cu siguranță una dintre cele mai creative și, în mod particular, cele mai cinematografice trupe care au existat vreodată, iar că foarte puțină lume știe despre ceva atât de original mi se pare pur și simplu nedrept. M-aș fi așteptat să fie cel puțin la un nivel de cult following pentru orice simpatizant de film experimental sau măcar al cinemaului lui David Lynch (despre care, de altfel, se speculează că ar fi regizat videoclipul de la I Predict). Să rectificăm, deci, această nedreptate și să facem cunoștință cu Sparks.

Ocazia perfectă este că se întâmplă ca Ron și Russell Mael să figureze – în sfârșit! – ca două highlight-uri ale anului cinematografic curent. Săptămânile trecute la Festivalul de Film de la Cannes chiar Sparks au fost cei care au acceptat în numele lui Leos Carax premiul pentru regie pentru Annette (r. Leos Carax, 2021), apoi încă un Cannes Soundtrack Award în nume propriu pentru coloana muzicală a filmului. De altfel, cei doi frați sunt și co-scenariști ai Annette, împreună cu Carax. Nevăzând încă filmul, dar auzind melodiile deja lansate pe platformele de streaming (la care se adaugă un scurt video pentru So May We Start), nu pot să spun decât că totul pare extrem de promițător, iar colaborarea cu Carax setează niște așteptări foarte mari. Dacă luăm în calcul universurile vizuale, tipurile de umor și de absurd pe care le practică atât regizorul, cât și trupa, colaborarea celor trei pare una dintre cele mai bune potriveli care există. Plecând de la muzică, mă aștept și că, în spiritul unui acquired taste, s-ar putea să fie tuturor utilă o imersiune în discografia și ambițiile creative ale Sparks, mai ales celor care sunt absolut nefamiliari cu ei, fapt care ar putea, finalmente, să potențeze și experiența filmului.

În egală măsură, luna trecută a fost lansat un destul de mult-așteptat documentar dedicat trupei, regizat de nimeni altul decât de Edgar Wright  –  după propriile cuvinte din film, un superfan al trupei care spune la rândul său că era și timpul ca cineva să-i omagieze pe Sparks și, având în vedere cât de influenți sunt, e curios de ce nimeni nu a mai făcut până acum un film despre ei. Colaborarea fraților Mael cu Wright, deși în teorie la fel de promițătoare ca alăturare de stiluri cum e și în cazul Annette, rezultă, totuși, într-un film destul de convențional, cu talking heads, nu prea jucăuș nici pentru Edgar Wright și nici pentru Sparks (atât de convențional încât m-aș hazarda să declar că Wright e sortit ca regizor aproape exclusiv ficțiunii și videoclipurilor). Acestea fiind spuse, The Sparks Brothers (r. Edgar Wright, 2021) e un punct de introducere absolut recomandabil pentru cine vrea să aprofundeze subiectul și cu atât mai mult pentru cine nu a auzit de Sparks. E o etapizare destul de solidă a biografiei acestora și a reinventărilor prin care trec, a succeselor și eșecurilor critice și comerciale, a pendulării ca trupă americană între Marea Britanie (unde își găsesc pentru prima oară succesul) și SUA. Până la urmă, s-ar putea chiar să putem trece peste formatul de capete vorbitoare, pentru că aceste confesiuni și rememorări ca mari fani și martori ai succesului Sparks încep cu Beck și continuă cu o listă lungă de personalități quirky și fun, dintre care merită să-i amintim măcar pe Flea de la Red Hot Chilli Peppers, Alex Kapranos de la Franz Ferdinand, Duran Duran, Steve Jones de la Sex Pistols, Neil Gaiman, Weird Al Yankovic sau Giorgio Moroder. Acum, că filmul poate nu e pe măsura personalității și operei fraților Mael s-ar putea să nu fie atât vina documentarului și a regiei în sine cât a faptului că e imposibil să-i rezumi sau să-i intermediezi în vreun fel pe Sparks. Experiența la prima mână a muzicii și a video-urilor lor pare să fie întotdeauna preferabilă și mai satisfăcătoare. (Între noi fie vorba, de aceea aș spune că Edgar Wright face o treabă mai bună ca fan al fraților Sparks aici decât în propriul documentar, lăsându-le melodiile să vorbească de la sine.)

Revenind la Annette și la ce spuneam despre Sparks ca fiind una dintre cele mai cinematografice trupe posibile, merită menționat că aceasta nu este prima oară când Sparks s-au încumetat la un proiect cinematografic, chiar dacă, din multe puncte de vedere, colaborarea cu Carax pare încununarea înclinației către cinema pe care trupa a avut-o dintotdeauna. Frații Mael trebuiau să colaboreze inclusiv în anii ’70 cu Jacques Tati pentru Confusion, un ultim capitol al întâmplărilor lui Hulot, care, totuși, nu s-a mai întâmplat. Cei doi și-au pus speranțele și au investit mult timp și în anii ’90 pentru un proiect de musical de suflet (la rândul său abandonat) care trebuia să fie regizat de Tim Burton, Mai, The Psychic Girl, o adaptare după o manga japoneză. La acestea se pot adăuga multe colaborări pentru coloana sonoră a mai multor filme de serie B și inclusiv o colaborare cu regizorul hongkonghez Tsui Hark pentru Knock Off (1998) – în urma căruia a rezultat această excelentă melodie (Tsui Hark spunând Once Upon a Time In China, Part 1, Part 2, Part 3, Part 4, Part 5 pe muzică electronică e un absolute jam). Piesa lor How Are You Getting Home? se regăsește și pe coloana muzicală de la Holy Motors (2012, r. Leos Carax), iar Sparks compun și The Final Derriere pentru The Forbidden Room (2015, r. Guy Maddin și Evan Johnson) (în care și apar, chiar dacă doar ca voci).

De altfel, videografia și discografia fraților Mael incorporează multe referințe cinefile și culte către cinema, după cum arată și mai-sus-amintitul video pentru When Do I Get To Sing ‘My Way’, ca pastișă de film noir și tribut al Hollywood-ului clasic. În același spirit se înscriu și o serie lungă de melodii foarte meta și istețe ca: When You’re a French Director [feat. Leos Carax], La Dolce Vita, Rosebud, Frankly, Scarlett, I Don’t Give a Damn, The Director Never Yelled ‘Cut’ ș.a. Așa cum menționează autobiografic și Sparks în documentarul lui Edgar Wright, cinema-ul a avut o mare influență în dezvoltarea lor artistică, în mod particular filmele Noului Val Francez, Bergman și filmele europene de artă care au ajuns să fie venerate de tinerimea americană a anilor ‘60-‘70. Merită aici menționat că Russell Mael face inclusiv ca student la UCLA un scurtmetraj parodie/inspirat de Noul Val (în mod particular de Godard), Très Sérieux. Toate aceste înclinații către film culminează cu ceea ce mi se pare o capodoperă absolută și cea mai amuzantă producție (non-filmică) despre cinema din toate timpurile, The Seduction of Ingmar Bergman (2009), un album/musical produs împreună cu postul național de radio al Suediei, care pleacă de la premisa că Ingmar Bergman ar fi ajuns (mai mult sau mai puțin voluntar) la Hollywood. Proiectul se preconiza la un moment dat că va fi transformat și într-un film, chiar de către Guy Maddin. Dintre toate albumele recente ale Sparks, The Seduction of Ingmar Bergman cu siguranță mi se pare cel mai recomandabil pentru orice cinefil cu simțul umorului – are niște excelente și inteligente glumițe despre industrie și cinefilie, despre diferențele între filmul comercial și cel de artă, între Hollywood și Europa. Vă las câteva titluri de piese – ca  Bergman Ponders Escape sau Garbo Sings – și un extras : You see, I have a total disdain for escapist art, and yet why, on that cold May afternoon in Stockholm in 1956, did I feel the need to enter that movie theater to see escapist art of the worst sort, a typical American action film…

În ultimă instanță, calitatea fraților Mael de a fi cinematografici e potențată nu numai de aceste referințe către cinema, ci și de modul în care își construiesc melodiile și videoclipurile. Majoritatea cântecelor Sparks sunt extrem de narative și extrem de sugestive în imagini și situații, o exagerare a unor situații cotidiene mai aproape de un scurtmetraj nefăcut sau de o piesă extrasă dintr-un musical imaginar decât de o melodie pop/rock propriu-zisă; de aceea cred că Annette e ceva care s-ar putea să li se fi potrivit mănușă. Piesele duo-ului au adesea acest caracter de operetă, cu un livret despre gânduri, situații și sentimente amuzante sau absurde, canalizate printr-o persona sau printr-un narator care-ți joacă o satiră despre viața modernă, media, cultură populară și, mai rar, politică. Având credința că muzica ar trebui să fie mai puțin rigidă și mult, mult mai haioasă, versurile fraților Mael (în principal ale lui Ron Mael) trebuie să fie unele dintre cele mai inteligente și mai amuzante pe care le-am auzit vreodată – uneori extrem de relatable și de auto-referențiale. E suficient să inventariem doar câteva titluri de melodii din cele peste 500 ca să înțelegeți ce vreau să spun: Thanks But No Thanks, Now That I Own the BBC, Gratuitous Sax, Angst in My Pants The Decline and Fall of Me, I Wish I Looked a Little Better, Pretending to Be Drunk, What Are All These Bands So Angry About, Your Call’s Very Important To Us. Please Hold, I Can’t Believe That You Would Fall for All the Crap in this Song, Lighten Up, Morrissey, Photoshop, Edith Piaf (Said It Better Than Me), Please Don’t Fuck Up My World. 

Cât despre videoclipurile acestor cântece, aș spune că Sparks, în același spirit haios și postmodernist, au făcut și continuă să facă o muncă experimentală extrem de interesantă, care reușește să se adapteze foarte creativ la noile medii și tendințe. Cu un picior într-o barcă a avangardei și cu altul în cea a muzicii pop/rock, frații Mael continuă să scoată niște videoclipuri care testează limitele mediului (și adesea, într-un spirit camp, și ale bunului gust), iar preocuparea lor constantă pentru o formulă vizuală provocatoare și intelectualizată e ceva care, din punctul de vedere al unui program vizual și al unei estetici căutate, e de atribuit mai degrabă lor personal decât în mod exclusiv regizorilor videoclipurilor. Mai mult sau mai puțin involuntar, m-aș încumeta să zic că sunt videoclipuri – mai ales extrem de recente, ca Left Out In The Cold sau ca Lawnmower în care Sparks fac și un fel de teorie media prin modul în care se joacă cu scrisul, colajul, green-screen-ul și filmări „defectuoase” sau de proastă calitate, întinzând granița a ceea ce poate fi numit videoclip. Avem și video-uri ca cel pentru Dick Around care, deși din 2006, pare să se integreze perfect în universul recent al mediilor digitale și al meme-urilor.

Trăgând linie, mi se pare că faptul că anul 2021 i-a adus pe frații Mael într-o lumină destul de relevantă nu e neapărat complet întâmplător și coincide cu avântul unui anume tip de umor recent (postmodern, milenial, cum vreți să-l numiți) pe care Sparks par să îl fi practicat ușor avant la lettre. De aceea, invitația mea e să le acordați puțină atenție, pentru că s-ar putea să vi se pară și vouă absolut delectabili și destul de in tune cu prezentul, cu puncte bonus în agenda voastră dacă sunteți și cinefili. Ca ultim considerent personal, aș mai sublinia că Sparks sunt apreciabili și ca dovada vie că, uite, poți să faci muzică bună (chiar și la 70 de ani), să fii un rockstar extrem de influent și, totuși, simultan și un om decent și simpatic.

PS: În demersul de a îndemna pe toată lumea să asculte Sparks, permiteți-mi să mai fac o ultimă recomandare, anume colaborarea pe care o au cu Franz Ferdinand sub numele de FFS. Acum, cine mă cunoaște are dreptul să mă certe că-mi recomand una dintre trupele mele preferate, dar colaborarea mi se pare relevantă pentru că, dacă aș face o listă cu cele mai cinematografice și creative videoclipuri, Franz Ferdinand ar fi undeva foarte sus, alături de Sparks.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More