Da, știu, îmi imaginez ce impresie dă un asemenea titlu. Probabil impresia că tot articolul ăsta e creat ca o manevră de SEO, fiindcă e edgy să scrii despre porno și fiindcă toți internauții amatori de erecții mici și mijlocii or să ajungă pe site-ul nostru. Însă nu e cazul. Adevărul e că am vrut să mă alătur acelora puțini, dar hotărâți care vor să vorbească despre porno în termeni de film. Pentru că, la urma urmei, pornografia e și ea o fiică a celei de-a șaptea arte, una care a făcut familia de rușine și a fost trimisă la colț. Dar să o exilăm cu totul din discuțiile serioase despre film ar fi echivalent cu a exclude manelele din discuțiile despre muzică: doar pentru că o mână de pseudo-intelectuali de clasă mijlocie se prefac că nu există, nu înseamnă că or să dispară ca prin minune de pe fața pământului.

Dar să ne înțelegem, înainte să pară că aduc osanale pornoșagurilor: doar fiindcă merită să fie discutate serios nu înseamnă că sunt imune la critici. Bănuiesc că-i de la sine înțeles că în topul ăsta n-or să-și găsească locul producțiile create pe calapodul unei utopii masculin-centrate, în care toate femeile poartă lenjerie intimă la set, toți instalatorii vin la timp și nimeni nu trebuie să doarmă în the wet spot. Dar o astfel de excluziune ridică întrebarea întrebărilor: unde se termină materialul de autosatisfacere și unde începe arta?

Coralie Trinh Thi, una din regizoarele infamului (și deloc simatulului) revenge porn franțuzesc Baise-Moi, venise cu următorul raționament: ”Nu e făcut pentru masturbare, prin urmare nu e pornografie”. De aici descind două concluzii: 1) că singurul raison d’être al pornografiei este ca tu să îți umbli-n pantaloni; b) dacă nu-ți vine să îți umbli în pantaloni, oricât de variate și reale ar fi penetrările, filmul se poate numi orice mai puțin pornografie. Ambele sunt chestionabile. Oricine se poate masturba la orice dorește, fără ca asta să spună mare lucru despre film în sine cât despre spectator. Iar în ce privește prima afirmație, cred că pornografia poate fi (și ar trebui să fie) mai ambițioasă de atât.

Din nefericire, dat fiind că sexul e un attention grabber atât de eficient, oamenii care și-au luat misiunea de a-l transpune pe ecran au cam lăsat baltă celelalte chestii care fac un film să fie film. Nu există niciun motiv pentru care dialogul n-ar putea fi pertinent, narațiunea coerentă n-ar putea coexista cu aspectele fiziologice, personajele n-ar putea avea o evoluție (care nu e doar de la sutien la costumul Evei), toate într-un film menit să îți provoace plăcere în zone intens-vascularizate. Atunci când bugetul unui film porno e mai vizibil în post-producție și scenografie decât în cantitatea de silicon și steroizi deținute de actori, abia atunci iese la iveală potențialul artistic din spatele cinemaului pentru adulți.

Ceea ce mă aduce la topul aici de față. Am simțit că e de datoria mea să aleg cinci filme care-și poartă cele trei X-uri cu cinste, care strălucesc între suratele lor și care sunt așa de bine făcute, încât și Andrea Dworkin ar rezista să le vadă mai mult de 5 minute. Să-i dăm drumul.

5. Alice in Wonderland: An X-Rated Musical Fantasy (1976)

R: Bill Osco 

Puțini l-ar suspecta pe Lewis Caroll capabil de a da naștere unui coming of age sexual, dar iată că sub bagheta regizorală a lui Bill Osco, totul devine posibil. Alice (Kristine DeBell) e o bibliotecară – fără ochelari sexoși sau ciorapi plasă, dar cu rochiță vaporoasă și coc – cu o atitudine nițel frivolă față de iubitul ei drăgăstos. Totul se schimbă când pune mâna pe un exemplar al romanului original „Alice în Èšara Minunilor” și astfel începe incursiunea ei în gaura încă metaforică a iepurelui.

De-aici mai departe, Alice învață să-și manifeste iubirea în plan fizic, cu puțin ajutor din partea unor animale antropomorfe, a unui bolovan, a pălărierului nebun, a reginei și a lui Humpty Dumpty, ca să enumerez doar câțiva. În caz că vă întrebați, titlul e foarte ad literam, în sensul că se cântă și se dansează cel puțin la fel de mult pe cât se face sex (deși nu simultan, o barieră încă necucerită în lumea pornografiei). Coregrafia variază de la involuntar comică la decentă, unele cântece sunt tragic de catchy (în special tema muzicală a lui Humpty Dumpty, He Can’t Get His Ding-a-Ling Up), iar costumele sunt idiosincratice, în lipsa unui cuvânt mai bun care să descrie amestecul de spandex și blană sintetică ce aduce un pic a soldurile post-Halloween din hypermarket-uri. Cumva, toate astea puse cap la cap funcționează cu un șarm aparte, astfel încât și dacă scoți scenele de sex din film – dar de ce ai vrea să faci asta? – rămâi cu o producție camp destul de izbutită.

Ajută și faptul că actrița Kristine DeBell, care trei ani mai târziu a jucat în Meatballs alături de Bill Murray, e combinația perfectă de frumusețe tip girl-next-door și corp mișto la care starletele de azi pot doar să viseze.  Complet memorabil e momentul în care o menajeră apărută de nicăieri dărâmă cel de-al patrulea perete și ne întreabă Who do I have to fuck to get out of this movie? Nu vom afla niciodată…

4. The Opening of Misty Beethoven, 1976

R: Radley Metzger

Anul 1976 s-a dovedit unul foarte fructuos pentru industria porno. De sub astrul lui norocos a ieșit nu doar Alice cea deșucheată, ci și această reinterpretare sexualizată a mitului lui Pygmalion care a reușit să obțină un rating fabulos de 7.2 pe IMDB. Mai mult decât Spiderman 3. Mai mult decât Quantum of Solace. Și nu că ar fi rating-ul de pe IMDB un indicator serios al virtuozității, dar la drept vorbind, Misty Beethoven le dă clasă ambelor prin inteligența jucăușă a scenariului.

Seymour Love (Jamie Gillis), reputat sexolog mereu în căutarea unui nou subiect de studiu, o întâlnește pe Dolores ”Misty” Beethoven (Constance Money), o prostituată pe care o evaluează în același timp drept the nadir of passion și the most unexciting thing God has ever created. Lipsa ei de experiență îl stârnește pe dr. Love, care își ia angajamentul să facă din Misty magnum opus-ul lui, o sursă inepuizabilă de suspine pentru bărbații de pretutindeni. Bineînțeles, îi reușește atât de bine încât devine chiar el o victimă a farmecelor lui Misty, însă etica de profesor nu-i permite să atenteze la rățușca lui cea urâtă. Până la urmă, se dovedește că Misty îi răspunde cu aceeași afecțiune, iar deznodământul e pe cât de romantic poate fi într-un film ca ăsta.

The Opening… excelează în multe aspecte, dar nicăieri mai evident decât în cazul scenariului. Dialogul e punctat des de replici witty, dar are și gaguri care și-ar găsi lejer locul într-unul din filmele Monty Python. De departe, momentul de aur are loc atunci când Misty îi declară plină de patos unui patron gay de galerie: I’m gonna suck your cock like the inside of a ripe mango, pentru ca la scurt timp după să continue cu: Ripe mango, take two. Coapte sau necoapte, fructele de mango nu vor mai arăta niciodată la fel.

Jocul actoricesc îi face dreptate scenariului, căci oamenii ăștia din film chiar știu să joace. Constance Money, în special, traversează o gamă destul de variată de emoții, de la infatuarea faimei nou-dobândite la frustrarea provocată de maestrul ei, și o traversează fără să-și neglijeze îndatoririle sexuale. Când în sfârșit Misty reușește să ducă la final cu succes una din probele de foc – satisfacerea e trei bărbați simultan – tensiunea momentului e atât de bine surprinsă încât mai-mai că îți vine să te ridici și să o aplauzi, deși ridicatul în picioare s-ar putea dovedi problematic după o asemenea scenă.

Progresia acțiunii e și ea bine pusă la punct, căci Misty trebuie să treacă printr-o serie de „examene” culminând cu teza ei de doctorat: cucerirea unui patron de galerie foarte bogat, foarte vanitos și foarte căsătorit. Reușește Misty să treacă examenul cu brio? Cum laude.Într-atâta încât între cei doi se va consuma prima scenă de pegging inclusă într-un film porno mainstream. Chiar și faptul ăsta în sine e suficient pentru ca filmul să merite atenția ta . Dacă iei în considerare și coloana sonoră impecabilă, mariajul fericit dintre scenele de sex și lăcașe ale culturii, acțiunea plasată și filmată în 3 țări de pe două continente, The Opening of Misty Beethoven merită un loc pe raftul (sau folder-ul) tău cu filme serioase.

3. Ashes To Ashes: Lust To Dust (2008)

R: John Chalk

Rezumat simplu, Ashes to Ashes e ca și când regizorul a aruncat Se7en, Chinatown și sânii lui Lenka Gaborova într-un mare ceaun cinematografic. Ca un sidenote, Ashes to Ashes a fost produs de studioul reputatului Viv Thomas, studio care tot în 2008 lansa o mică antologie de iubiri între femei numită Mums and Daughters: Secrets in the Suburbs, în care apăreau și două româncuțe cam tuciurii puse pe furat euroi din casa patroanei.

Dar înapoi la Ashes to Ashes. Filmul urmărește povestea detectivului privat John Ash, jucat de un ceh (George Uhl) care nu vorbește deloc, dar o voce irlandeză din off expune toate gândurile lui. Și ce să vezi, toate gândurile lui gravitează în jurul cazului misterios al Veronikăi Lake (!), o femme fatale care se trezește în fiecare zi cu o pagină din așa-numita Book of Sins și e hotărâtă să le parcurgă pe toate în propria ei variantă sexualizată.

Scenariul vădește un devotament pentru varianta biblică a celor șapte păcate mortale, deși se pare că unele n-au potențial erotic prea mare. Lăcomia, de pildă, se pretează bine unei scene de amor gurmand, în care laptele curge pe trupul protagonistei precum valurile Babilonului. Invidia se traduce printr-un triunghi amoros M-F-F unde orgoliile celor două se bat în cap, iar trufia e reprezentată prin plăcerea ei de a se privi în timp ce mângâie languros în locurile ei speciale. La polul opus, prea puțin spectaculos (în ochii mei) e segmentul pentru Lene, în care ea stă inertă și geme mult în timp ce partenerul își face viguros treaba. De asemenea, păcatul capital cunoscut de românii religioși drept „iubirea de arginți” arată ca un after-party privat la un club de striptease. Bineînțeles, păcatul cel mai așteptat în contextul filmului este Desfrânarea, la care John Ash ar fi sperat să participe în momentul climatic, dar fiindcă este totuși un film noir, împlinirea amoroasă a eroului nu are loc decât în visele acestuia, redate totuși suficient de hardcore încât spectatorii să fie scutiți de blue balls-urile detectivului.

Amatorii de film noir care nu-s chiar studenți la film vor pleca mulțumiți de la Ashes to Ashes: biroul plin de fum și luminat slab printre jaluzele este, saxofonul trist de jazz este, costumele și coafurile măcar încearcă să fie fidele stilului din Londra anilor ‘50, deși știm și noi, ca și producătorii, că pentru cât apar îmbrăcați actorii, costumele sunt mai puțin relevante. Povestea relatată din perspectiva detectivului are ceva captatio benevolentiae, te ține interesant destul de mult în așteptarea următorului păcat, iar tumultul interior al lui Ash care își sacrifică integritatea psihică pe altarul Veronikăi Lake e integrat consecvent în firul narativ. Sfârșitul e satisfăcător, căci iubirea neîmplinită de orice fel e întotdeauna măcar un pic romantică.

2. The Devil In Miss Jones (1973)

R: Gerard Damiano

Ei, iată că am ajuns la ceea ce iubitorii de film ar numi un cult classic. Gerard Damiano (din mâinile căruia ieșise anterior mai faimosul Deepthroat) ne oferă o poveste despre păcat, pofte trupești, Rai și Iad într-un conglomerat bine închegat care l-ar face chiar și pe Dante Alighieri mândru, deși poate un pic confuz sexual. 

Miss Jones (Georgina Spelvin) e o femeie de vârsta a doua simpluță, pe care nu s-ar grăbi nimeni să o caracterizeze drept MILF, care se plictisește de trăit și își ia viața în cadă. Drept urmare, ajunge într-un purgatoriu unde e întâmpinată de către Abaca (John Clemens), un fel de asistent social pentru sufletele rătăcite care o informează cu regret că va trebui să ia drumul Iadului, conform dogmei creștine vizavi de sinucigași. Dar o informează de asemenea cu mai puțin regret că, în afară de păcatul de a-și fi curmat viața, Justine Jones a dus o viață dreaptă și deci, nu e chiar eligibilă pentru Iad. Soluția va fi să devină eligibilă în purgatoriu prin experimentarea unui libertinaj sexual fără limite, sub îndrumarea atentă a unui profesor (Harry Reems) și a unor diverse gagicuțe auxiliare.

Odată ce treci peste șocul unei prime scene în care femeia își taie venele în cadă (redată destul de explicit), curiozitatea îți este gâdilată și apoi recompensată de călătoria sexuală a domnișoarei Jones către iad. După ce parcurge un around the world al amorului carnal, Jones își dă seama că de fapt ce lipsea din viața ei pământeană fusese chiar asta și, însuflețită de speranță, îi cere lui Abaca o a doua șansă de a viețui. Dar el e de nestrămutat, iar eroina ajunge într-o variantă personală a infernului lipsită de cuptoare umane și smoală clocotindă, dar unde va rămâne pe vecie nesatisfăcută lângă un bărbat prea preocupat de muște.

Sincer, povestea din The Devil… e atât de impresionantă încât aș fi uitat că mă uit la un film porno, dacă nu m-ar fi trezit din fascinație diversele succesiuni vizuale de organe. Dar până și acestea sunt încărcate de un oarecare lirism, redat în special prin muzică. Fiecare etapă a incursiunii domnișoarei Jones în depravare e punctată de o temă muzicală specifică, fiecare cu însemnătatea ei: prima ei scenă de iubire safică are parte de o muzică potolită, accentuată de zgomotului vântului vuind; într-una din scenele ei solo remarcabile, Justine se distrează cu ajutorul unui furtun pe un instrumental ce aduce a operele lui Morricone, care potențează frumos eliberarea trăită de femeie. Faptul că autosatisfacerea se petrece într-o cadă lugubră subliniază și mai mult modul în care sexul poate funcționa ca o portiță de evadare din orice realitate, oricât de sumbră, adică exact ce ar fi avut nevoie Jones să descopere un pic mai timpuriu. Într-o altă scenă de masturbare, Jones mănâncă un măr și lasă un șarpe să se plimbe pe trupul ei gol. Trimiterile biblice nu sunt inserate cu subtilitate, dar sunt destul de relevante încât să nu pară forțate.

Georgina Spelvin e o actriță a-ntăia care izbutește să te poarte cu ea prin tot taifunul de sentimente contradictorii prin care trece. O puteți vedea în calitate de septagenară în videoclipul original pentru Paradise Circus al lui Massive Attack, unde oferă vorbe de duh despre aspectele fizice și emoționale ale sexului, interpuse unor scene din film cât de cât SFW. Totuși, nimic nu întrece the real deal, așa că puneți-vă pe vizionat. Atunci când un film porno e destul de bun pentru Roger Ebert, e destul de bun pentru oricine cu gusturi fine.

1. Destricted (2006)

 R: Diverși

Așa-i, am cam trișat aici, pentru că filmul ăsta e de fapt mai multe filme scurte al căror numitor comun îl constituie explorarea artistică a sexului pe ecran. Dar n-am putut să le trec cu vederea, căci e ca și când universul mi-a înmânat pe o tavă de argint răspunsul la întrebarea „poate ajunge pornografia să fie considerată artă?”. De fapt, cei care mi-au înmânat răspunsul pe o tavă de argint sunt șapte regizori, fiecare cu bucata lui de porno, dintre care numele cu cea mai mare rezonanță sunt  Marina Abramović (într-una din puținele ei apariții care nu-s prin vreun MoMA), Larry Clark (Kids), Gaspar Noé (Irréversible) și Marco Brambilla (Demolition Man).

Filmele variază ca durată de la 3 la 38 de minute și oferă o gamă destul de variată de interpretări cinematice ale eros-ului. Matthew Barney explorează în Hoist capitularea libidoului uman în fața tehnologiei, explorare ce include un buldozer de 50 de tone, un penis care seamănă a melc fără cochilie și un hrean bine înfipt într-o zonă rușinoasă. Brambilla asamblează în Sync un act sexual derulat fluid, dar compus din numeroase secvențe de filme porno și ne-porno, totul pe fundalul amețitor al unui solo de tobe. În Death Valley al lui Sam-Taylor Wood avem ocazia de a vedea un bărbat masturbându-se într-unul cele mai toride locuri din lume și cam atât. Richard Price se prezintă cu o regurgitare vizuală monotonă a unui clip porno din anii ’70 (House Call), iar Gaspar Noé face ce știe el mai bine: o dubioșenie cu lumini de stroboscop și fundalul sonor al unei inimi care bate, apt intitulată We Fuck Alone.

Pentru mine, stand-out-urile acestei colecții mici dar memorabile sunt Marina Abramović și Larry Clark. Prima fiindcă e un comic relief binevenit în cadrul antologiei prin indexarea unor instanțe de comuniune a omului balcanic cu natura consumate la nivel genital. Nu m-am documentat să aflu câte din ele sunt ficțiune și câte sunt chiar desprinse din superstițiile popoarelor est-europene, însă oricum ar fi, Balkan Erotic Epic are propriul brand de teatralitate, intensificat prin vocea de Draculeasă a Marinei Abramović în rolul de lector pe tema folclorului erotic. În Impaled, cel mai lung film din cele șapte, Larry Clark face o estetică a urâtului din spatele filmelor pentru adulți prin organizarea și filmarea a două tipuri diferite de casting couch: una pentru a selecta un tânăr aspirant la meseria de star porno și apoi, împreună cu fericitul ales, o a doua pentru a o alege pe Ileana Cosânzeană dintre cele câteva Ilene Cosânzene deja asezonate în ale pornografiei. Un novice și o profesionistă, making the magic happen în fața camerelor pentru ca noi, împreună cu Larry Clark, să putem scrutiniza sexualitatea tinerilor aflată sub imperiul pornografiei.

Interviurile  cu cei 6-7 candidați relevă atitudini diverse, de la misoginism subtil la timiditate excesivă, toate infuzate cu un entuziasm fățiș pentru filmele porno și o asimilare a prototipurilor nerealiste promovate de acestea. Chiar și băiatul ales de Clark, un californian cu păr emo și zâmbet simpatic, repugnă întrucâtva prin zelul prostuț de a încerca sexul anal deși niciuna din potențialele lui partenere nu se arăta încântată de idee. Fetele intervievate împărtășeau povești destul de triste privind intrarea lor în industrie și mai toate aveau genul ăla de râs chinuit în care puteai auzi toate laudele pe care nu le-au primit de la tati când erau mici.

Tipa aleasă e Nancy Vee, o starletă trecută bine de prima tinerețe, atât de disperată să îl facă pe puști să se simtă bine încât aproape o dă în patologic. Totul merge strună între ei până când „actorul” are în sfârșit ocazia să o bage unde își dorește cel mai mult și primește un reminder foarte concret referitor la utilitatea principală a respectivului organ. Dar ca niște adevărați campioni, cei doi rezolvă situația cu ajutorul unor șervețele umede și trag tare până la final în căutarea imperativului moneyshot. După toate astea, rămâi cu decepția protagonistului care, asemeni multora de vârsta lui, vedea în industria porno himera unui paradis al apetitului sexual, când în realitate e o slujbă mai mult decât orice altceva. Larry Clark apasă buba: când conexiune emoțională nu e, nimic nu e. Oricât lubrifiant ai folosi.