Cineastul Harry Macqueen, ajuns la al doilea lungmetraj (după Hinterland, nominalizat pentru Best British Debut la Raindance Film Festival și Best Debut Film la Beijing International Film Festival în 2015), și-a văzut filmul proiectat în premieră pentru România în cadrul ediției de anul acesta a Festivalului Internațional de Film din Transilvania. Noul său film, Supernova, încearcă o privire empatică și realistă asupra felului în care boala unuia dintre protagoniști – demența – se răsfrânge asupra lui și a celor din jurul său. Conversația de mai jos, deși purtată în plin soare în miezul unei zile caniculare, adună la un loc observațiile lucide ale lui Macqueen despre subiectul poveștii, despre onestitate și cum se face ea simțită în film, precum și despre experiența lui de a face un road movie și de a lucra cu doi actori de renume.

De ce ai ales să vorbești despre demență? Și de ce ai plasat-o într-un cadru de road trip?

Acum 5-6 ani lucram cu o femeie diagnosticată cu demență. Avea în jur de 50 de ani… Lucrul acesta m-a inspirat și, astfel, petrecând timp cu ea, am început să lucrez în Londra pentru diferite asociații caritabile – în special prin UCL. Am făcut asta vreo 2 ani și de abia după acea perioadă de timp mi-am dat seama că din experiența asta ar putea ieși o poveste care să inspire. La început, nu plănuiam să fac un film despre demență. Toate s-au întâmplat organic, tocmai prin faptul că ajunsesem să petrec mult timp alături de oameni diagnosticați cu demență. Chestia asta a devenit ceva foarte important pentru mine și bănuiesc că ceea ce intenționam eu era, de fapt, să fac un film pentru acești oameni.

Și de ce în cadrul unui road trip? Păi, în primul rând…

Pentru că atunci când pornești la drum, lași niște locuri în urma ta, iar altele, noi, ți se deschid…

 Da, într-adevăr. Cei doi [protagoniști] sunt într-o călătorie atât emoțională, cât și propriu-zisă. Cred că ce am încercat a fost să spun o poveste originală într-un mod original. Am realizat că am văzut multe filme care, știi… Sunt cupluri care trec prin momente dificile în multe dintre filmele despre demență, care, în general, se petrec într-un cadru domestic, în casele oamenilor… Iar pe mine nu povestea asta mă interesa să o spun. M-am gândit că a plasa acțiunea pe drum ar fi ceva original, care ar conferi multă libertate procesului de filmare. Pe lângă că e interesant, acest lucru lasă peisajul să facă parte din film, iar eu cred mult în peisaje. Deci da, pentru toate motivele astea.

Supernova ca metaforă – Dar asta de unde vine?

Păi, bănuiesc că ce e cel mai evident este că, atunci când o stea moare și explodează, ce se naște în urma ei devine cel mai strălucitor lucru dintr-o galaxie, iar asta le reprezintă relația [lui Sam și Tusker]. Dar mai ales personajul lui Stanley, Tusker. El e o persoană foarte sociabilă, distractivă, luminoasă… Și uite că moare. Părea că o să i se potrivească metafora asta. Știam că voi face un film foarte intim, dar pe care să-l pun într-un context emoțional mai complex, și părea că povestea ar putea întreba, la fel de bine, ce căutăm aici și ce ar trebui mai exact să facem.

Narațiunea urmărește doi bărbați mai în vârstă decât tine. Cât de dificil ți-a fost să te pui în locul lor ca să poți scrie despre relația pe care o au unul cu celălalt?

A fost, într-adevăr, o provocare. Oricum, pentru un om care spune o poveste, pentru un regizor, [să fii un bun observator] este cel important lucru. Trebuie să-i observi pe oameni foarte bine, cred că asta e ceva fundamental. Nu știu, mi-a luat ceva până să-mi cunosc personajele și să-mi dau seama care le-ar fi experiența de viață, pentru că am jumătate din vârsta lor… Dar înainte să mă apuc de scris, am ajuns până la urmă să cunosc personajele foarte bine .

Dar cât de dificil a fost să-i regizezi pe cei doi?

Nu mi-a fost [greu], asta deoarece Colin și Stanley s-au încrezut în mine încă de la început, iar de scenariu pur și simplu s-au îndrăgostit. Au fost foarte drăguți cu mine și total s-a simțit ca o colaborare foarte frumoasă. Știam că facem un film care, speram noi, urma să fie important. Nu voiam să-l facem doar ca să fie făcut. Le-a plăcut și au crezut în mine și în viziunea mea, ceea ce m-a ajutat enorm. Cu alți actori ar fi putut fi altfel, dar cu ei a fost exact cum trebuie.

Cum a fost să fiți mereu pe drum, ca echipă?

A fost dificil. Așa e mereu când filmezi pe drum, pentru că nu ai mai nicicând control asupra mediului din jur. N-am putut să închidem drumuri, Colin conducea chiar el camioneta în public, așa că da, a fost o provocare. Dar în același timp, a fost destul de eliberator și de amuzant. Desigur, să nu fii atâta timp într-un singur loc e mereu complicat… Și, evident, vremea a fost îngrozitoare. Dar chiar a fost plăcut să fiu alături de niște oameni atât de faini. Am trăit împreună o perioadă…  A fost destul de tare.

Cât ți-a luat să finalizezi scenariul? Și cât a durat să termini filmul, de la început până la premieră?

După cum am zis, am făcut muncă de cercetare timp de 2 ani, asta înainte să mă pun pe scris. A durat probabil 3 ani. Aproape un an cât am scris, apoi un an în care am încercat să facem rost de banii necesari, apoi încă un an în care să filmăm și să terminăm filmul. Deci da, aș zice 3 ani.

V-a fost greu să faceți rost de fonduri?

Suntem chiar norocoși în Marea Britanie, pentru că avem parte de suport guvernamental pentru filme, și, oricum, cred că în cazul filmelor ca acesta, asta ar fi printre singurele posibilități de finanțare. Filmul nostru a primit fonduri din partea BBC și BFI, care sunt niște instituții grozave, bine finanțate și care chiar cred în regizori. N-au cum să facă profit, ceea ce-ți dă voie să fii destul de liber din punct de vedere creativ. Fără să ai parte de sprijin de felul acesta, e destul de greu să faci filme ca acesta.

Cum și-au menținut relația Firth și Tucci relația în afara “platoului”? Le-a fost greu să o facă? Întreb pentru că relația lor în fața camerei trebuia să fie destul de intimă. Știu că aveau dinainte o legătură puternică, că sunt prieteni de ani de zile și că se cunosc foarte bine.

Cred că le era greu câteodată. După cum ai spus și tu, se cunosc foarte bine unul pe altul, sunt prieteni buni, se știu de 20 de ani, și cred că asta îi ajută. Dar în același timp e și dificil, pentru că de la un punct încolo trebuie să uiți de relația aia, pentru că nu ea le aparține personajelor. Însă amândoi sunt foarte talentați, ceea ce ajută enorm.

Aici intră în joc background-ul tău ca actor.

Cu siguranță! Chiar cred că m-a ajutat. Sunt de părere că totul se rezumă la încredere. Orice ai face, orice proiect ai avea… Iar actorii au avut încredere în mine. În parte pentru că și eu sunt actor și, deci, știu care e procesul prin care trebuie să treacă. În același timp, consider că un regizor ar trebui să se intereseze de toate aspectele care alcătuiesc filmul. Trebuie să colaborezi cu toată lumea în același fel. Eu sunt la fel de interesant de imagine și sound design cum sunt și de jocul actorilor… Asta ajută, chiar ajută. Regizorilor le este uneori peste mână să vorbească cu actorii și să le dea indicații. Pentru unii e foarte greu să facă treaba asta, pentru că le lipsește limbajul, le e greu să zică așa sau pe dincolo…

Despre muzica filmului ce poți să ne spui? Cine te-a ajutat cu coloana sonoră?

Am avut un music supervisor excepțional, Sarah Bridge, iar compozitor e acest muzician englez incredibil, Keaton Henson. E foarte bun. Asta a fost prima dată când a compus pentru un film, și pentru asta am stat împreună și-am lucrat. Cred că ce apare în film, cântecele pe care cei doi le ascultă pe parcursul călătoriei, muzica special compusă… Trebuie să te asiguri că toate chestiile astea se completează reciproc.

… Și că, la rândul lor, vin să completeze peisajul.

Da, totul e cât se poate de intim, dar și expansiv și cinematic. E ceva greu de obținut, dar se întrepătrund chiar bine.

Peisajul pe care l-ați filmat ar putea sta la fel de bine de unul singur, odată scos din film. La fel și coloana sonoră. Ambele fac parte din poveste fără a fi intruzive. Iar legat de secvențele cu peisaje, se poate distinge în ele ceva diferit din punct de vedere estetic față de restul.

Eu văd peisajele ca fiind ceva foarte important în filmele mele. Iar atunci când vine vorba de road movies, devin personaje în sine.

Să vorbim despre cum te folosești de onestitate în Supernova. Avem parte de o interacțiune onestă când Sam și Tusker râd și se bucură de nimicuri, dar și atunci când se ceartă, ca atunci când se plimbă prin pădure cu Tusker declarându-se vehement împotriva mutării lor. Se raportează unul la celălalt cu onestitate și umanitate.

Ce m-a interesat a fost să fac totul să pară cât mai natural și credibil cu putință. Și cred că multe dintre chestiile pe care le practic, fie că-i vorba de scris sau de altceva… Pare că treaba ta este să te asiguri că totul e autentic, și pentru cine sunt personajele tale, și pentru felul în care lucrează relația lor. E vorba de un anumit fel de umor, dar cred că onestitate e cel mai bun termen, de fapt. Filmul meu spune povestea a doi oameni care nu sunt onești între ei… asta până la final. Așa că onestitatea joacă aici un rol important. Oricum, este dificil să iei publicul și să-l arunci literalmente în spatele unei mașini, cu încă doi bărbați, și să le spui ok, acum credeți asta, credeți-o și pe asta… Sper doar că ne-a reușit.

Sam pare foarte ancorat în trecut, în timp ce Tusker trăiește în prezent. Ți se pare că Sam ar fi egoist în vreun fel? Acesta e felul în care ai vrut să ni-l arăți? Poate că, până la urmă, n-ar fi vorba de egoism din partea sa, ci de un alt fel în care-ți poți demonstra afecțiunea față de cineva.

Asta e o întrebare foarte bună și sper că ce e interesant în film este că ai un personaj care urmează să moară, dar care trăiește în prezent, și un altul care nu moare, dar care se gândește numai la trecut. Dacă ai știi că timpul tău cu cineva e pe sfârșite, în mod sigur te-ai uita înapoi spre ce a fost. Și, nu știu, poate că nici n-ar trebui să o faci. Sper, totuși, că Sam nu apare atât de egoist. A încercat să se agațe de lucrurile pe care le cunoștea, să-și ia gândul de la viitor… Îi era dificil și greu de îndurat să-și închipuie chiar și ziua de mâine.

Da, într-adevăr, deși acționează în interes propriu pe alocuri, Sam e departe de a fi un antagonist.

Din nou, punctezi ceva interesant aici, pentru că antagonistul din film este boala. Îmi doresc ca tu, spectatorul, să te apropii de tipii ăștia și să-i placi în mod egal. Situația este aici antagonistul.

E destul de încurajator, dacă stau să mă gândesc, că mai sunt încă regizori care cred la fel ca tine în umanism și intimitate.

Da, și eu sunt de părere că filmele umaniste sunt importante…