There is no free punch – Scurtmetraje de VIS

O filmare de amator surprinde o întâmplare din 2006 dintr-un târg vienez de Crăciun: o femeie tânără, înconjurată de câțiva prieteni, vrea să le dea trecătorilor punch gratuit în timp ce alții, în apropiere de ea, încearcă să vândă același lucru. Pare un gest prietenos, dar reușește să-i irite pe comercianții cărora le fură clientela – 50 de litri gratis de băutură pot însemna 50 de litri care nu le aduc lor niciun profit, pe care trecătorii însetați nu îi cumpără de la ei. Dincolo de puterea de sugestie a anecdotei – despre bunăvoință vs. capitalism, despre lipsa reală de libertate a individului într-un sistem (vecinii de tarabă îi distrug standul pentru butoi și cheamă poliția) –, e și destul de fascinant, în 2017, ca obiect media. Scurtmetrajul de 6 minute (creditat ca producție cehă, realizată de Katharina Cibulka și Eva Jiřička) nu e vechi decât de un deceniu, dar asta înseamnă că are cam aceeași vârstă ca YouTube-ul, care – privind lucrurile optimist – le-a permis cetățenilor să documenteze orice abuz, să facă publică orice mică încălcare a drepturilor care altfel ar fi rămas fără ecou. Imperfecțiunile înregistrării au efectul să-l dateze – măcar în sensul că telefoanele average de azi sunt mai performante și destule înregistrări făcute cu ele ar rezista nu-rău proiecției pe un ecran de cinema – și e cu siguranță mai lung și amănunțit decât viralele eliptice cu maximum 2-3 momente tari care circulă în anii recenți. Concluzia la finalul tuturor acestor stimuli e că ne uităm la un film imperfect tehnic și valoros mai ales pentru ce reprezintă direct, dar și un pionier al genului, între mărturiile audiovizuale ale incidentelor de stradă.

Gratis Punsch a rulat la Vienna Shorts (VIS) în programul tematic Trust Me, care, în mai multe calupuri cu sub-teme diferite, explora relația între autoritate și individ și/sau între media și spectatori. Mai precis, scurtmetrajul a fost grupat într-un carte blanche acordat Festivalului Internațional de Film de la Uppsala, reprezentat la VIS de Christoffer Olofsson, iar subtema pe care o ilustrează se intitulează (Anti)authority: (Dis)illusion & (Dis)obedience. Alt scurtmetraj din program, Hollow Coin (r. Frank Heath, SUA, 2016), începe ca o poveste de spionaj – în versiunea actualizată, de leak story –  narată printr-o conversație într-o cabină telefonică între un apelant și un angajat la secție care îi înregistrează o plângere. Bărbatul care sună îl pomenește pe Rudolf Abel – un nume care ar trebui să fie celebru, măcar după Bridge of Spies –, care ar fi fost descoperit ca spion rus după ce i-a dat din greșeală unui curier o monedă goală conținând un microfilm. Apelantul a făcut același lucru, dar intenționat – a introdus în telefonul din cabină o monedă golită în care a lăsat un card microSD, cu o înregistrare pe care i-o descrie celui din recepție în amănunt (și pe care o vedem pe ecran, exact cum o povestește, în toate detaliile elucubrante pe care le descrie bărbatul). Scurtmetrajul pleacă de la o premisă narativă destul de silly – apelantul, care are o voce educată și o retorică self-assured, încearcă să-l convingă pe bărbatul surprinzător de răbdător din recepție că îi încredințează un mare secret de stat – dar e atât de bine scris și conceput audiovizual (contrastând două voci foarte diferite & îmbinând filmări din jurul cabinei în care se petrece „acțiunea” cu reprezentarea presupusului conținut al cadrului microSD). E plasat neostentativ într-o cabină telefonică (una din tot mai puținele funcționale din New York City), ceea ce îi permite în același timp să se deschidă înspre peisajul urban din jur și să fie un fel de capsulă a timpului pentru era informației și comunicării imateriale. E și cât se poate de curat în prezentarea cu maxim tact a respectivei situații sociale – o conversație între doi străini, din care putem afla doar ce intuiesc și ei, auzindu-și vocile (nu există niciun plan/contraplan cu chipurile actorilor) – și ne lasă să avem câtă (ne)încredere ne dictează conștiința că e crucial ca moneda să fie recuperată. Hollow Coin arată încă un exemplu de interacțiune, pe de o parte reglementată social (apelantul înregistrează o plângere la autorități), pe de altă parte mediată de o tehnologie pe cale să se transforme (și nu e fără consecințe că apelează la telefon în loc de email – înregistrarea plângerii are un ușor aer de conspirație cu cel care o redactează și la un moment dat frazarea trebuie să devină tot mai concisă pentru a mai avea loc pe hârtie).

O secțiune din Trust Me care e, ca premisă, mai de modă veche – bazat pe raporturi de putere între personaje, pe capacitatea actorilor să particularizeze anumite tipologii – s-a intitulat Face to Face. Ennemis interieurs de Selim Azzazi, cel mai notabil film din program, se desfășoară în biroul unui funcționar francez care trebuie să stabilească dacă un bărbat algerian care și-a petrecut toată viața în Franța este sau nu eligibil pentru cetățenie franceză. După o recapitulare în doi a valorilor franceze și o serie de întrebări care ar putea părea personale (dar ce poate face ca să se protejeze solicitantul care așteaptă cu nerăbdare actele noi?), funcționarul îi cere să-și numească vecinii arabi cu care spune că se întâlnește ocazional, în casa vreunuia dintre ei, să discute despre religie și să petreacă timp. Faptul că refuză să dea nume devine, pe fondul islamofobiei amplificate de curând în Franța, un motiv de suspiciune. Deși e neremarcabil regizoral (pare un proiect personal al realizatorului care e mult mai cunoscut ca sound designer), e mai degrabă exemplul de așa da din calup, în timp ce alt film, Ten Thousand Camels (2016, r. Kent Flaagan), arată cât de ușor e pentru un film despre conflicte etnice să devină didactic (personajele lui sunt Americanul simbolic și Arabul simbolic – fiecare are trăsături distinctive, dar par atât de demonstrativ gândite și îmbinate, încât nu fac decât să întărească clișeele despre contrastul dintre cele două civilizații). Poate că, mai ales pentru scurtmetraje, problemele politice reprezentate prin narațiune clasică nu au cum să nu pară foarte schematice – oricât s-ar chinui scenariștii să construiască un arc dramatic (și se întâmplă destule lucruri de-a lungul filmelor din acest calup), replicile personajelor tot vor suna ca niște copiuțe sociopolitice.

Fake News. Sad. (o selecție semnată de Daniel Ebner, directorul artistic VIS, și Diana Mereoiu) e o glumă între cunoscători pe seama celui mai puternic om de pe planetă de la ora actuală (din păcate). Programul atrage atenția asupra felurilor în care imaginile pot fi manipulate/alterate – fie că e într-un scop perfid sau pentru simpla distracție. Journal animé (2016, r. Donato Sansone) e o răsfoire în regim filmic a ziarelor franceze din perioada 2015-2016 și nu se aventurează foarte departe de obrăznicia copilărească (sau postmodernă!) de a le desena mustăți și dinți înnegriți celebrităților din ziare, dar dată fiind seriozitatea subiectelor, e adesea scary; orice trezire la viață a politicienilor extremiști sau teroriștilor din ziare vine cu un mic șoc. (Asta ar trebui să ne alerteze pe ce lume trăim și cât de aseptică pare când e deja ținută-n loc de o pagină de ziar, ceea ce nu e puțin lucru pentru un film low-budget de câteva minute.) Probabil cel mai cunoscut și recenzat titlu din program e mediumetrajul Redemption (2013) al lui Miguel Gomes, narat în limbi diferite și cu o notă personală accentuată de patru voci (cea a unui copil portughez, a unui italian, a unui francez și a unei femei germane); imaginile din film care le însoțesc sunt din diverse surse de arhivă, dar ocazional și de ficțiune (cel mai notabil fiind Miracol în Milano, 1951, Vittorio de Sica). Dacă până în acest punct nu mai e o surpriză că Trust Me își întregește focusul tematic cu filme mai vechi de 2016, pentru cine n-a văzut mediumetrajul lui Gomes, ar putea fi derutant că patru scrisori-confesiuni în AV și-ar găsi locul într-un program de news, până când află că cei patru naratori sunt figuri politice importante (și antipatice) surprinse când erau mai tineri și anonimi.

Scurtmetrajele cu temă politică erau frecvente și în afara focusului Trust Me. O animație austriacă premiată, In erster Linie de Veronika Schubert, arată ca o radiografie alb-negru a unor nori bătuți de vânt, doar că norii au forma unor contururi de țară, iar coloana sonoră citează diverse clișee media pe tema refugiaților. Ne trece prin fața ochilor o situație scăpată de sub control, dar auzim platitudini menite să ne liniștească. The Boy from H2 (r. Helen Yanovsky, Israel, 2017), ce urmărește un copil din zona controlată de Israel a Hebronului, arată cât de frecvent se întâmplă (și încă în fața camerelor de filmare) ca minorii să fie hărțuiți de autorități, doar pentru că sunt arabi în Palestina. În același program din competiție, numit Because I Could Not Stop for Death, scurtmetrajul Rubber Coated Steel (r. Lawrence Abu Hamdan, co-producție Liban/Germania 2016) reproduce în subtitluri procesul rănirii unor protestatari adolescenți (pe fundalul vizual al unui soi de poligon de tir în care se perindă dovezile aduse la proces) și încet-încet ne convinge că e vorba de o pedeapsă neautorizată, în timp ce autoritățile susțin că n-au folosit altceva decât gloanțe de cauciuc. Realizatorul se joacă cu elementele formale pentru a obține aceeași incertitudine și reglementare judiciară în care evoluează procesul: fotografiile de pe ecran ne sunt arătate în ritmul în care sunt numite în sala de judecată și primim informațiile despre ele furnizate de procuror; când judecătorul (care pare să favorizeze flagrant forțele de ordine) decide ca pledoaria acuzării să fie eliminată, afirmațiile acesteia sunt arătate (încă de când apar prima oară) tăiate de o linie. The Fifth Wall (Austria, 2017) de Florian Kindlinger și Peter Kutin se folosește de un panou gros de sticlă ținut sub lumina puternică a unor reflectoare, destul de mare cât să împartă încăperea în două și să reziste la suficiente violentări (focuri de armă, lovituri de bâte și de târnăcop), toate astea pentru a face literală metafora display-ului care absoarbe imediatețea din evenimentele pe care ni le arată filtrat.

Deși Vienna Shorts e chiar micuț la standardele unui festival de film (șase zile de proiecții care încep abia de la prânz, o clădire principală de cinema și două săli conexe), a fost destul de abundent încât să ajung în ultima parte a acestui articol omițând multe filme care m-au impresionat. Am apucat să revăd filmul lui Alexandru Petru Bădeliță, Eu te-am făcut, eu te omor, care fusese inclus în competiția internațională VIS. Realizatorul, la fel ca mine și selecționerul BIEFF Dan Angelescu, era prezent la festival prin sprijinul Institutului Cultural Român. Însă, deși am venit cu mult elan de văzut scurtmetraje, m-am ferit de provocări extreme ca programul 100 Films in 100 Minutes, anticipând că o să ies din sală deja uitând mai multe filme decât îmi amintesc. Pe drumul înapoi spre aeroport, m-am nimerit în mașină cu unul dintre regizorii care aveau filmul aici, așa cum ne-a spus, înspre sfârșitul programului – ne povestea că publicul râdea și părea să fie revigorat de filmul lui, dar n-are cum să știe cât de bine ar fi mers dacă era mult mai la început și prindea spectatorii mai odihniți.

Nu știu dacă binge watching-ul poate fi exclus cu totul din vizionarea de scurtmetraj, și spun asta din perspectiva cuiva care a fost șase ani selecționer de scurtmetraj, apoi a intrat într-un fel de sevraj în prima iarnă fără câteva sute de filme care îmi umpleau timpul, ca mai apoi să-mi dau seama că, hei, acum pot profita de vacanța de Crăciun. Zilele astea, întoarsă la PC & pregătind coverage-ul VIS, am pornit de la Everything al lui David OReilly (câștigătorul Premiului Juriului pentru animație) și am ajuns pe YouTube, urmărind un game video al lui Pewdiepie, în care celebritatea YouTube se perplexează că personajul cu care joacă nu e neapărat antropomorf, poate fi o algă sau o ceată de patrupede care înaintează dându-se peste cap. (Versiunea VIS de game play e mai meditativă, dar presupun că un joc/utopie numit Everything se pretează la toate interpretările). Sunt destul de sigură că, în cele cinci zile ale participării la festival, am ratat cel puțin la fel de multe filme interesante câte am văzut, dar m-am obișnuit cu ideea că așa funcționează evenimentele de film (și mai ales cele de scurtmetraje). Cred că, ducând retorica unor scurtmetraje de la VIS până la concluzia logică, scopul lor e (și) să ne convingă să le lăsăm în urmă la un moment dat și să ne întoarcem atenția cu interes reînnoit către restul lumii.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like