Într-un hol îngust al unei locuințe din Turcia, Sinan (Dogu Demirkol) observă că-i lipsesc 300 de lire din buzunarul hainei, agățate în cuier. Atunci când strigă să-i fie înapoiați banii, ceilalți membri ai familiei intră, pe rând, în spațiul sufocant, fiecare cu discursul său defensiv. Acest lucru nu face decât să accentueze și mai tare înstrăinarea ostilă pe care Sinan, proaspăt absolvent de facultate, o trăiește odată întors acasă. Secvența reușește să coaguleze ireproșabil dinamicile menținute fără epuizare, pe tot parcursul noului film al regizorului Nuri Bilge Ceylan, Sub umbra părului sălbatic/The Wild Pear Tree (2019), un studiu critic și vigilent asupra evoluției societății turcești, destrămată între tendințe moderne și regresie conservatoare.

Banii în cauză sunt strânși de Sinan pentru a-și publica cartea, un metaroman al unui ciudat preocupat de propria persoană (astfel își descrie el scrierile într-un dialog sardonic avut cu un scriitor local, întâlnit întâmplător într-o librărie), dar visul său devine din ce în ce mai nerealizabil, odată ce ies la iveală datoriile pe care le are printre vecini tatăl său, Idris (Murat Cemcir), un avid pasionat de jocuri de noroc, dar și din cauza modului nefast în care comunitatea primește eforturile creative ale tânărului. Nici Sinan nu e lipsit de vină: are un comportament auto-distructiv ireproșabil. Comunicarea cu el, fără o strategie preliminară pentru gestionarea discuției, este pură agonie. Sinan este fioros în debzateri și crede că are mereu dreptate.

Nuri Bilge Ceylan ansamblează o compilație de interacțiuni și conversații retorice pe care le are Sinan la foc continuu cu tot felul de personaje mai mult sau mai puțin importante în ierarhia locală sau în viața lui: cu primarul, doi imami, cu o fostă colegă de școală, o persoană influentă care are o carieră de nisip și ar putea să-i sponsorizeze publicarea cărții, scriitorul consacrat, etc. Sinan are trei semne distinctive: o vânătaie în colțul ochiului, o urmă de mușcătură pe buză și o atitudine arogantă și incisivă, bănuitoare și sarcastică, astfel încât prezența sa provoacă antipatie până la refuz. Personajul său e dificil, maniac prin dorința de a arunca o bombă deasupra orașului, iar cele mai inofensive discuții despre literatură, religie, tehnologie, se transformă în tirade epuizante care nu demonstrează decât ostilitatea general umană de a accepta opinii diferite față de cea personală. Dintre toate relațiile pe care le stabilește Sinan, cea mai nuanțată este aceea cu tatăl său, un personaj glorios construit prin tușele umoristice și datorită felului aproape fantastic în care acționează deseori. Idris pare a fi instrumentul principal pe care Ceylan îl folosește pentru a dezvolta peste narațiunea obișnuită, un extra-strat suprarealist, care dizolvă limita dintre vis și realitate- lucru valabil și pentru Sinan, desigur, dar Idris se bucură total de libertatea de a dispărea, de a reapărea în locuri neașteptate, de a sfida stereotipul tatălui categoric asociat familiilor musulmane. Într-o secvență-cheie, Sinan îl găsește, pe un câmp uscat de soare, pe Idris inert la pământ, acoperit de furnici (o imagine cu trimitere buñueliană), lângă un copac de care atârnă o frânghie, pentru ca imediat tatăl să-și deschidă ochii și să-i spună fiului că probabil a adormit. Experiența sinuciderii o trăiește în fantastic și Sinan, care în ultima secvență a filmului, săpă în puțul în care cu câteva cadre înainte este găsit mort, legănându-se de o altă frânghie. Ceylan dezvoltă acest limbaj alegoric al simbolurilor, precum imaginea cu copilul în leagăn, acoperit tot de furnici, sau calul de lemn troian în care apare deodată, fără explicație, Sinan (provincia din care provine personajul se află în apropiere de situl Troiei, iar calul din film este recuzita din Troy (2004, r. Wolfgang Petersen). Angajarea unui astfel de misticism trasează o paralelă între tradiție (trecut) și nou.

Comentariile despre societate sunt subtile, iar sfidarea ironică a universului patriarhal rural  se reflectă în tragicomicul situațiilor. Viitorul nu-i acordă lui Sinan multe variante și respinge în permanență ordinea limitată a provinciei (refuză să învețe pentru examenul ce i-ar puta permite să profeseze ca profesor, pentru că aceasta e și meseria tatălui său- o decizie, în sine, plină de curaj). Personajele își dezbat punctele de vedere uneori înconjurați de imensități picturale, specifice manierei lui Ceylan de a lăsa filmul să respire dincolo de densitatea dialogurilor, introdusă cu Winter Sleep (2014), film care i-a adus Palme d’Or-ul. The Wild Pear Tree este mai vehement în convingerile sale, dar păstrează un lirism îngăduitor, care acordă timp lui Sinan să depășească tendințele nevrotice. Transformarea se întâmplă după ce își finalizează serviciul militar și află că volumul publicat, numit The Wild Pear Tree, nu s-a vândut deloc. Povestea eșecului străbate un sistem de interferențe stat-masculinitate toxică-societate, profund nefericit.