Cea de-a 50-a ediție a festivalului de film de la Rotterdam a avut loc într-o ediție online, între 1 și 7 Februrarie. Fiind prima ediție sub mandatul artistic al Vanjei Kaludjercic, cât și o ediție „pandemică”, online și cu o selecție mult restrânsă față de cele precedente, am ales să discut două filme de lung-metraj din două dintre secțiunile cele mai importante ale festivalului (Limelight și Tiger Competition), prin prisma raportării lor la femininate: Beginning, de Dea Kulumbegashvili, și Landscapes of Resistance, de Marta Popivoda. Am scris pe larg despre competiția Ammodo Tiger Shorts pentru Films in Frame.

Landscapes of Resistance (r. Marta Popivoda)

Marta Popivoda este una dintre cele mai vizibile voci ale cinemalului politic balcanic contemporan – grație mai ales tonului activist fără compromisuri al documentarelor ei. Acestea îmbină reflecții aparte despre condiția particulară a capitalismului postcomunist din Europa de Est (îmbinate, în cazul ei, cu analize particulare ale Yugoslaviei pre- și post-destrămare), adesea frontale și lipsite de ocolișuri, folosind o formulă tributară cinemaului-eseu, care, după cum știm, este formatul predilect al filmului politic. Dacă în How Ideology Moved Our Collective Body, Popivoda apela la un fenomen amplu – cel al coregrafiilor de masă din timpul comunismului, fie că vorbim de manifestări sportive, fie de mari adunări generale – pe care îl explora prin intermediul found footage, aici, cineasta se folosește în cea mai mare parte (cu excepția câtorva extrase de arhivă personală) de filmări originale realizate de-a lungul unui deceniu pentru a crea portretul Sonjei Vujanović, o fostă luptătoare în rezistența antifascistă iugoslavă din cel de-al Doilea Război Mondial.

Conceptul de peisaj, anunțat încă din titlu, pătrunde în film la toate nivelurile sale: la nivel figurativ, o mare parte din film este compusă din cadre naturale (majoritatea fiind filmate în locurile în care se petrecea povestea Sonjei în anii ‘40) care se succed printr-un slow blend, o formulă poetică care permite vizualizarea istoriei luptătoarei fără a apela la reconstituiri sau alte tehnici specifice ficțiunii. De altfel, Sonja însăși apare abia după ce s-a scurs un sfert de oră din cele 95 de minute ale filmului, moment în care Popivoda pivotează către scene filmate în casa bătrânei, apelând doar scurt de tot la formula talking heads, ca mai apoi camera să cartografieze mici detalii, precum mâinile ei, sau interiorul apartamentului în case aceasta locuiește cu soțul ei, Ivo, și pisica lor (pisică ce apare într-una dintre scenele cele mai emoționante din film, la final, înregistrată în anul morții Sonjei, animalul ascunzându-se temător în rafturile unui dulap, în timp ce casa este golită de muncitori.) Din acest punct încolo, Landscapes of Resistance se desfășoară pe două planuri temporale: cel al anilor din timpul războiului, dar și cel al anilor 2010, punctat atât de mici momente domestice din viața cuplului Vujanović, dar și de inserții din jurnalul partenerei de viață a Martei, Ana, care este totodată nepoata Sonjei, inserate prin suprapunerea textului peste ecran.

Miza îmbinării a două mărturii generaționale este una ce se lasă citită eminamente în cheia solidarității (politice) feminine: dacă tumultul istoriei este mult mai vizibil în cazul Sonjei, dată afară din liceu pentru activitatea politică și refugiată într-o celulă montană în Valjevo împreună cu primul soț, care moare la scurt timp după ce se alătură rezistenței, în cazul Anei (și, ad extenso, al Martei), acesta vine mai degrabă ca o posibilă premoniție. Desigur, poveștile lor nu se pot compara în termeni de gravitate – printre altele, Sonja povestește cum a ajuns să împuște odată un soldat al SS într-un tren deturnat, apoi de un periplu înfiorător printr-o serie de lagăre de muncă – însă cele două femei tinere se simt încurajate de fosta luptătoare, care le numește „camarade”: destrămarea statului social și răspândirea în societate a discursului naționalist de extremă dreaptă le îndeamnă să participe, printre altele, la acțiuni în stradă.

Constatarea finală, însă, este mai degrabă sumbră: capitalismul apare drept un regim politic care asasinează încet orice tentativă de rezistență și care lasă puține căi de recurs deschise; iar poate singura formă de opunere politică (sau, cel puțin, din cele la care pot apela Ana și Marta) este solidaritatea feministă, intergenerațională și în mod deschis antifascistă. Evident, gurile rele pot spune că avem de-a face cu încă un caz de „stângiști” care văd fasciști ce stau la pândă după orice colț de stradă, însă luciditatea cu care Ana vivisecționează societatea contemporană în filele ei de jurnal, referindu-se inclusiv la muncitori culturali și comunitatea LGBTQ+ ca vectori de rezistență, este asemeni celei dovedite de bunica sa, atunci când descrie starea societății dinaintea intrării sale în rezistență.

Totuși, punctul central al filmului rămâne mărturia Sonjei, povestită în ordine cronologică și abundând în detalii, oferind atât o imagine particulară a propriului său destin și a luptătoarelor din mișcările de rezistență anti-fasciste, cât și una panoramică. Povestea ei de viață oglindește o mare parte a atrocităților celui de-al Doilea Război Mondial (de la ucideri extrajudiciare și tortură, la condițiile de viață din lagărele de muncă), însă perspectiva bătrânei este în egală măsură îndreptată spre exterior. Istoriile ei sunt mereu îndreptate și către camarazii ei din rezistență și, ulterior, camaradele din lagăre, cu care formase o celulă care, dincolo de planificarea unei evadări, avea rolul de a le ține pe femei din a înnebuni, din a renunța la viață și a se sinucide din disperare față de condițiile atroce pe care le sufereau – precum o făceau alți deținuți, conform povestirilor Sonjei: se aruncau- intenționat în gardurile electrice ce împrejmuiau lagărul.

Aceasta este probabil cea mai importantă reflecție de pe întreg parcursul filmului, dincolo de valoarea istorică generală a poveștilor Sonjei: că solidaritatea și comunitatea sunt cele mai bune, poate chiar singurele mijloace prin care se poate depăși un moment de criză profundă, prin care pe poate construi speranța pentru o lume mai bună, dar și puterea de a rezista până în ziua în care aceasta va sosi. Iar aceste mărturii sunt, poate, acum mai valoroase ca oricând, într-o societate pulverizată de atomizarea extremă a pandemiei și de răspândirea din ce în ce mai largă discursurilor extremiste. Deși nu inovează prea mult în planul limbajului cinematografic cu toate că apelează la un arsenal aparte de tehnici, Landscapes of Resistance nici nu pare să își propună asta – ci tocmai să se folosească de pârghiile cinematografului pentru a construi un spațiu destinat reflecției politice. Un pariu care îi reușește pe deplin.