Perfect Days (Wim Wenders, 2023) începe cu o zi oarecare din viața lui Hirayama (Kôji Yakusho) – un bărbat trecut de cincizeci de ani, necăsătorit, care lucrează ca angajat al unei firme de curățenie din Tokyo, specializată în toalete. Wenders ne prezintă cu atenție rutina lui Hirayama (felul în care își strânge în fiecare dimineață salteaua și pătura, modul în care se bărbierește, faptul că are pregătite cheile, ceasul și banii pentru doza de cafea de la tonomat încă din ziua precedentă).

Urmărirea firului narativ care e ancorat în micile obiceiuri reprezintă o invitație deschisă, care să acomodeze spectatorul cu stilul său de viață ordonat, lipsit de mari evenimente. O primă tendință este aceea de a percepe caracterul repetitiv al vieții lui Hirayama  și de a-l cataloga drept liniștitor, sau, la polul opus, plictisitor. Dar privind mai atent, devine clar faptul că ideea nu este să-i luăm acțiunile separat, să le judecăm și să le triem în mici cutiuțe: alb la alb, negru la negru. Important este ceea ce se află în spatele obișnuințelor cu care își umple zilele – adică nuanțele de gri. În japoneză există un cuvânt (komorebi), care nu are echivalent în limba română, dar se traduce prin: calitatea luminii care trece printre frunzele unui copac. Wenders folosește cuvântul ca pe un fel de metaforă pentru viața lui Hirayama, pentru modul în care fotografiază zilnic coroanele copacilor, încercând să capteze lumina care pătrunde printre ele.

Hirayama este un om care duce o existență compusă din gesturi mici. Îl vedem cum le zâmbește străinilor, cum ascultă în mașină neprețuitele sale casete (Lou Reed, The Rolling Stones, Otis Redding, The Animals, The Kinks etc.), cum așteaptă răbdător până se eliberează toaletele pentru a le putea curăța, cum citește până să adoarmă la lumina slabă a unei veioze, cum încearcă să vadă dacă umbra lui devine mai întunecată atunci când este suprapusă peste alta, cum își îngrijește plantele de parcă ar fi copiii lui, cum trece prin viață, având uneori „roșu la semafor”. Hirayama se află într-o relație armonioasă cu el însuși. Este conectat la propriile simțuri și la lumea din jur, iar fiecare element al rutinei sale ne ajută să ne familiarizăm cu el și, poate cel mai important, să înțelegem de ce acesta rămâne neschimbat până la final. Lipsa unei evoluții este un aspect important, pentru că prezintă un om care are dorințe și nevoi, dar care este atât de obișnuit (chiar împăcat) cu viața pe care o are acum, cu obiceiurile și ritualurile sale, încât nu poate să le perturbe. Faptul că Hirayama rămâne la fel după toate împrejurările care-i oferă posibilitatea de schimbare este cel mai onest lucru din film. Acolo se află emoția – în realizarea faptului că, în anumite momente din viață, oamenii nu reușesc să se schimbe, iar asta e în regulă.

Primele douăzeci de minute din film se desfășoară fără ca Hirayama să spună vreo vorbă, lucru care duce cu gândul la alt film al lui Wenders – Paris, Texas (1984), în care Travis (Harry Dean Stanton) este găsit de fratele lui după patru ani de absență și păstrează o tăcere apăsătoare, până în momentul în care cei doi redevin familiari. Travis reușește să rostească primul cuvânt, „Paris”, care face referire la acel „Paris, Texas”, originea lui, locul unde el crede că a fost conceput. Tăcerea lui Hirayama poate fi pusă pe seama faptului că acesta locuiește singur, devenind una cu rutina și munca sa. Încă din primele minute, vedem pe spatele salopetei purtate de Hirayama însemnul „Tokyo Toilets”, pentru ca mai apoi să-l observăm îndeaproape cum curăță toaletele cu stoicism, muncind până în momentul în care le vede strălucind. De altfel, el nu-i răspunde colegului său, Takashi, când acesta îi semnalează că „oricum toaletele se vor murdări la loc”, întrucât Hirayama trăiește după premisa conform căreia este important ca fiecare lucru să fie făcut la timpul său. El ia lucrurile pe rând, nu se leagă de trecut și nu se gândește la viitor. „Data viitoare e data viitoare și acum e acum”, îi spune el la un moment dat nepoatei sale – motiv pentru care muncește fără să-și pună problema că a doua zi va trebui să o ia de la capăt.

Hirayama este un om care duce o viață banală, poate chiar plictisitoare, dar reușește să găsească fericire în fiecare acțiune măruntă, oferindu-i însemnătate prin repetare – cu obișnuința ritmică, aproape obsesiv-compulsivă a unui om care duce o existență solitară, dar al cărui contur nu este complet estompat de singurătate. Primele cuvinte rostite de Hirayama îi sunt adresate unui băiețel pe care îl găsește plângând într-o toaletă publică, pierdut de mamă. Îl întreabă ce s-a întâmplat și îl ia de mână, atingerea lui fiind una blândă, a unui om care, în alte circumstanțe, ar fi putut să fie un părinte bun. Fiind întrebat de Takashi mai târziu dacă are familie, Hirayama nu-i răspunde. Îi oferă colegului său tratamentul tăcerii, fiindcă întrebarea este una intruzivă, iar relația lor este una de colegialitate, nu neapărat de prietenie.

La nivel narativ, evenimentele neprevăzute par că vin peste Hirayama, luându-l prin surprindere. Rutina sa este întreruptă de diferite persoane care au nevoie de ajutorul lui. Motocicleta lui Takashi se strică și acesta are nevoie de mașina lui Hirayama pentru a putea să impresioneze o fată. Nepoata lui fuge de acasă și îi cere să locuiască un timp la el. Într-o bună zi, Takashi demisionează, iar Hirayama trebuie să lucreze în tură dublă. Nici măcar discuția cu sora lui nu este inițiată de el. Aceasta vine la el acasă pentru a-și lua fiica înapoi, iar astfel se ciocnesc două lumi. Într-o parte, avem universul simplu a lui Hirayama – cu mașina lui plină de soluții, perii, bureți și cârpe folosite la lustruirea toaletelor. Pe de altă parte, avem lumea complicată a oamenilor care se consideră importanți (asemenea surorii sale) – un univers înțesat de mașini, haine și accesorii scumpe, totuși sărăcit de superficialitate, nepăsare și indiscreție. Îl vedem pe Hirayama frânt o singură dată, plângând după ce nepoata lui urcă în mașina mamei, în urma discuției în care află că tatăl lui este bolnav. Singura preocupare a surorii cu privire la viața lui este dacă într-adevăr a ajuns să curețe toalete. Zâmbetul sincer stingherit și răspunsul imediat (un da prelung pe care doar un om  împăcat cu el însuși ar fi în stare să-l ofere) îl plasează pe Hirayama într-o categorie diferită, într-o sferă a oamenilor care au o liniște interioară capabilă să amuțească gălăgia și răutatea din afară.

Protagonistul are ceva din Jeanne Dielman, iar acțiunile lui simple sunt la fel de importante, trecute printr-un sistem la fel de riguros cum este al ei. Momentul în care Hirayama ajunge acasă după tura dublă de la serviciu și nu-și mai poate îndeplini ritualul de lectură dinainte de culcare este la fel de grav precum cel în care cartofii lui Jeanne se prind de tăblia cratiței și trebuie să fie aruncați la coșul de gunoi.

Este un lucru să ai un personaj care execută acțiuni, urmând să crești progresiv gravitatea lor, ca în Jeanne Dielman și cu totul altul să pui personaje pasive, așezate, calme în situații excepționale, menite să le scoată din elementul lor. Faptul că Hirayama sfârșește prin a se juca de-a „urmărirea umbrelor” – ușor amețit de la băutură, alături de fostul soț muribund al femeii pe care este stingherit să o curteze – îmi pare un lucru la fel de surprinzător cum este crima săvârșită de Jeanne Dielman la finalul filmului lui Chantal Akerman. Mă face să mă întreb de ce altceva ar mai fi în stare Hirayama, Jeanne și orice alt om care, la o primă aparență, ar putea părea plictisitor. Mă face să mă întreb de câte ori se întâmplă să judecăm greșit, să punem etichete (e ușor să spunem că Hirayama este doar un om de serviciu de la „Tokyo Toilet” și că Jeanne este doar o femeie care se prostituează), să credem ceea ce credem pentru că asta ni se arată și ne este comod, nu fiindcă aceasta ar fi realitatea.

Lucrurile mici, rutina și tulburarea acesteia sunt cele care ne fac mai conștienți de ceea ce se află în jurul nostru, de impactul pe care îl avem noi înșine și pe care îl au „mărunțișurile” vieții. Iar o dovadă a acestui fapt este Perfect Days, care devine un exercițiu de empatie față de o existență simplă – lipsită și în același timp plină de sens.