Zona de interes (r. Jonathan Glazer, 2023) nu e nici pe departe primul film despre ororile Holocaustului, dar, în decursul anilor, tot n-a devenit un lucru ușor pentru cineaști să reprezinte istoria atroce și aproape imposibil de tratat liniar. În fond, cine ar vrea să vadă – și cu atât mai mult să joace – o familie de naziști cu rang înalt?

Luându-și numele de la eufemismul pe care-l foloseau comandanții pentru a se referi la lagărele de concentrare, filmul lui Glazer a obținut cinci nominalizări pentru Premiile Academiei Americane de Film din 2024 și este în acest an singurul punct în care se intersectează listele scurte pentru Cel mai bun film și Cel mai bun film străin.

Secvența de început a Zonei de interes este precedată de un ecran negru, cerând parcă două minute de reculegere. Primul cadru, static, înfățișează o zi perfectă din viața familiei Höss – natură vie, soare, râsete de copii, lac cu apă limpede, un picnic. Iluzia Grădinii Paradisului se păstrează inclusiv mai târziu, atunci când suntem primiți în micul univers al familiei, între zidurile gospodăriei, aflate în proximitatea gardului cu sârmă ghimpată de la Auschwitz.

În prim plan îl avem pe Obersturmbannführer-ul Rudolf Höss (Christian Friedel), urmărindu-i propriile sale zone de interes – anume menținerea statutului, a puterii în calitate de comandant al lagărului și a unui echilibru între puterea letală pe care o implică aceasta și banalitatea vieții de familie. La fel de relevant, poate chiar mai relevant, este parcursul soției sale, Hedwig (interpretată de Sandra Hüller, câștigătoare a Premiului Academiei Europene de film pentru Toni Erdmann și Anatomia unei prăbușiri). La fel ca în realitate, aceasta și-a câștigat printre muncitorii polonezi titlul de „Regină a Auschwitz-ului”, pe care nu numai că și l-a însușit, dar care a fost unul dintre principalele sale motive de mândrie. Prezentarea grădinii pe care Hedwig i-o oferă mamei sale este un tur de forță, menit să scoată în evidență realizările fiicei și având scopul de a primi laude și aprobare. În timp ce-i arată grădina de legume, chiar Hedwig afirmă că nu ar fi fost capabilă să o întrețină fără „grădinari” (pe care-i denumește așa de parcă ar fi muncitori plătiți pe proprietate, când de fapt aceștia sunt supuși unui sistem rigid de sclavie). Hedwig îi arată mamei paleta variată de flori, precum și piscina cu robinetul ușor curbat, aproape ca un duș. Atunci când se opresc amândouă pe niște scaune sculptate din lemn, într-un foișor, Hedwig îi spune mamei că plantele cățărătoare se vor extinde și vor acoperi toată partea de deasupra, ascunzând imaginea turnurilor de observație din lagăr.

Stând pe un pod, în apropierea aceluiași lac paradiziac, Hedwig îi spune soțului că tot ceea ce ei își doresc se află deja la doi pași de ei și că nu va putea fi scoasă din Lebensraum decât cu forța. Ironia este că, la numai câteva zile de la sosire, mama ei pleacă de bunăvoie – fără să o salute, fără să-i mulțumească pentru ospitalitate, fiind sufocată de greutatea țipetelor și de fumul dens, care iese noaptea din furnale.

Sandra Hüller a afirmat că a refuzat propunerea inițială a lui Glazer de a lua parte la film, întrucât și-a jurat „că nu va reprezenta niciodată o figură nazistă”. Hüller a avut nevoie de mai multe discuții cu familia, înainte să ia decizia „dureroasă” de a lua parte la film și a privit personajul lui Hedwig ca fiind diferit de ea. I s-a părut important să nu-i dea lui Hedwig acces la emoțiile și la capacitatea sa de a empatiza, menținând o distanță clară între ea și personaj, cu care a refuzat să se identifice. Hüller și-a analizat personajul într-un mod critic, aproape matematic. Știind că adevărata Hedwig a avut cinci copii și că lucra zilnic în grădină, aplecându-se și cărând mereu diverse lucruri, actrița a conceput pentru personaj un stil de a merge greoi, ușor chircit, aproape legănat. A privat-o de feminitatea și eleganța la care râvnea cu disperare, fiind o femeie căreia îi plăceau diamantele și accesoriile scumpe, dar care „nu erau pentru ea, astfel că le fura de la alți oameni, pentru a se putea simți mai bine”. Ea și Glazer au convenit asupra faptului că o vor menține pe Hedwig în permanentă mișcare, întrucât „[p]entru a te putea să te și gândești la lucrurile pe care le faci, trebuie să stai jos și să fii liniștit; [Höss] nu va face asta niciodată.”

În Zona de interes, Hüller reușește să-și depășească propriile standarde, demonstrând că este capabilă să joace chiar și inimaginabilul. Sandra Hüller a avut o abordare complet diferită atunci când s-a raportat la personajul Sandrei Voyter – din Anatomia unei prăbușiri (câștigătorul Palme d’Or în 2023) – care, pe lângă faptul că-i poartă prenumele, a fost creată astfel încât să se potrivească stilului actriței, ca o persona, un alter ego. Pe platoul de filmare, Sandra a întrebat-o pe Justine Triet: „Spune-mi, sunt vinovată sau nu? Sunt o ucigașă?”, dar n-a primit niciodată un răspuns. De altfel, nici măcar regizoarea (care a scris scenariul împreună cu partenerul său Arthur Harari) nu știa, afirmând că „filmul nici măcar nu e despre asta”. La filmările secvențelor finale, Sandra încă nu știa dacă ar fi trebuit să fie revoltată în legătură cu acuzația nedreaptă care i se aducea – sau dacă ar fi trebuit să se trădeze de faptul că era vinovată.

Din punctul de vedere al filmării, în Zona de interes, totul a fost documentat aproape antropologic. Glazer a ales să filmeze în locuința adevăratei familie Höss, folosind mai multe camere, pentru a capta acțiunea simultan din mai multe unghiuri. Echipa nu a fost alături de actori pe perioada filmării, preferând să-i lase pe aceștia singuri – cu istoria și cu propriile gânduri –, în timp ce sunt înregistrați cu neutralitate. Glazer afirmă că nu au încercat „să fie fancy, nici vintage, nu au folosit filtre”. Camerele au fost ascunse în tufișuri și au folosit lentile Leica și lentile germane. Intenția lor a fost aceea de a fi invizibili pentru actori. Totul s-a schimbat atunci când au adăugat sunetele venite dinspre lagăr (iar crearea acestora a durat luni de zile). Glazer spune că, în acest fel, în context „genocidul a devenit doar un zgomot de fundal” – lucru care se justifică, luând în calcul modul de viață aparent netulburat al familiei Höss. Singurul care pare cu adevărat afectat este bebelușul, cel considerat a fi „viitorul Germaniei”, crescut într-un Lebensraum „armonios”. Acesta plânge în fiecare cadru în care apare, uneori îl auzim chiar pe fundalul discuțiilor și creează un disconfort fonic, menit să atragă atenția asupra faptului că, oricât de mult ar râde ceilalți membri ai familiei Höss, vaietul acela prelung, țipătul disperat al bebelușului, va fi mereu acolo – asemenea unui spectru rătăcind între pereții blestemați.

Muzica sinistră, într-un stil avant-choral, a fost compusă de Mica Levi, aceeași compozitoare care s-a ocupat și de coloana sonoră a filmului Under the Skin (r. Jonathan Glazer, 2013). Pentru lungmetrajele lui Glazer, Levi a creat piese care se apropie de psihedelic – precum Creation, Love, Death, Drift, Lonely Void – experimente audio care primesc nume conceptuale și care utilizează sunete care par desprinse din Iad, fiind, astfel, mai „aproape de satanic”. Spre deosebire de Under the Skin, aici muzica nu joacă un rol atât de important în percepția filmului, tocmai fiindcă sunt mai importante zgomotele de fond și liniștea domestică, rolul ei fiind mai degrabă cel de a anunța ororile din spatele imaginilor, ale răului văzut și neobservat.

Deși nu reiese clar cât de mult își conștientizează protagoniștii vina istorică, către finalul său, filmul ni-l arată, totuși pe Höss cum vomită de mai multe ori, încercând să coboare un set de scări, după o vizită la doctor. Glazer nu-i urmărește biografia dincolo de despărțirea lui de locuința lipită de lagăr. Nu-i permite să susțină, precum a făcut-o omologul lui istoric, că, dintre cele trei milioane și jumătate de victime de care este acuzat, se face vinovat doar de două și jumătate, întrucât restul au murit de „boli și foamete”. Filmul nu-i oferă grațierea morții. În schimb, preferă să-l lase pe scări – singur și dezorientat – în așteptarea unui viitor care va așterne praful și peste oasele lui.